Nu contează pe cine ai în față, important e cine îți e alături

Sunt lumini și umbre! Și sunt atracții perene către violent, către luptă, către umilirea celui din față, din lateral, din spate și de unde o mai fi el. Omul tinde mereu către război, către fapte reprobabile. Suntem martorii unor astfel de manifestări. Dacă până acum un an și ceva puteam să spunem că homo sapiens trăiește în perioada cea mai pacifistă din istoria sa de vreo 300.000 de ani, acum suntem într-o ipostază schimbată. Ucraina și Gaza ne-au readus la starea normală a existenței.

Omul se luptă cu om, fiind stârnit de diverse interese. Și la gala apoteotică a conflictului îl atrage și pe gură cască, triada spectacolului. Din când în când, omenirea consemnează duelurile și lasă moștenire amintirile celor ce vor veni. Sunt fie exclamații de uimire, fie relatări reci, de cele mai multe ori părtinitoare.

Atracția aceasta spre luptă, conflict, umilire, se mută de multe ori în metaforă. Și e bine să fie așa, pentru că sângele de pe caldarâm, de pe câmpuri, cu vieți șterse definitiv, poate lua înfățișarea unei arcade sparte, a unui nas lovit, a unei răni la cap. Și chipul unor bărbați zdraveni, topiți de efort, care cad, se ridică, cel mult zac câteva secunde cu un genunchi (doar unul) pe sol. Sunt și astea dovezi ale unor lupte, bătălii, în văzul unor mulțimi extaziate, dar peste care nu planează nicio bombă, rachetă sau dronă ucigașă, ci cel mult niște sentimente de tristețe, de deznădejde.

Așa a fost la Paris, duminica trecută, spre miezul nopții. De fapt, în toată Franța… 15 bravi bărbați, plus alți câțiva intrați în locul unora dintre ei, au ratat șansa să atenteze la istorie și să se apropie de visul unei națiuni, vis care rămâne neatins, ca Everestul până la Tenzing și Hillary. Generația extraordinară de rugby-iști a cocoșilor a fost învinsă la limită de o altă mare generație, cea a Springboks, campionii lumii. A fost șoc pe Stade de France, a fost șoc în Paris și în tot Hexagonul. Dupont și ai lui n-au putut să treacă de Etzebeth, un fel de Tour Eiffel pus să scufunde gloria închipuită a francezilor.

Luni dimineața, Parisul s-a trezit ca după o noapte de beție, mahmur, și total de neînțeles. Precum locatarul de la Pere Lachaise, căruia i se aduce permanent câte o sticlă, și o nouă sticlă, de parcă ar putea să bea aidoma ca atunci când se târa prin lume cu numele de Jim Morrison.

Să lăsăm durerea unora și să vorbim despre speranțele altora. Springboks sunt foarte puternici, au străpuns în sferturi un zid greu de imaginat, și cu această stare de spirit pleacă la lupta următoare împotriva pragmaticului Albion. O revedere după 4 ani, de data asta în semifinale. Probabil ne așteaptă o partidă tacticizată, și poate doar ruperi de ritm de care sunt capabili englezul Smith și africanul Kolbe, să mai dezmorțească întâlnirea. Putem să spunem că Africa de Sud pornește ca favorită, dar și englezii au partea lor de orgoliu, iar Owen Farrell știe să fie un vulpoi de cea mai înaltă speță.

În semifinala cealaltă avem o încleștare dintre Noua Zeelandă și Argentina. Am putea să spunem că e una disproporționată dacă ne uitam la întâlnirile precedente. Noua Zeelandă, după un început strâmb cu Franța, a arătat ceea ce arată adevăratul All Blacks, de la primele mișcări ale Haka și până la ultima tăvălire a adversarului, oricare ar fi acesta. Joc colectiv pregătit până la măduvă, cu o circulație a balonului incredibilă și foarte imprevizibilă, și cu o ușurință de a marca de îți dă impresia că rugby-ul pare cea mai simplă activitate umană de pe pământ. Cât privește Pumele, toată admirația pentru performanță, toată admirația pentru hoarda de fani adusă peste Atlantic și care se comportă la fel ca și cum în teren ar fi Kempes, Maradona sau Messi… Bravii Montoya, Lavanini, Bolfeli, Creevy sigur că visează la mai mult, doar să fie de acord Savea, frații Barrett, Aron Smith, și toată aura pe care All Blacks o revarsă asupra ovaliei de peste 100 de ani.

După cel mai spectaculos weekend pe care l-am avut în istoria rugby-ului, urmează încă unul, sperăm cât mai aproape de cel trecut. Printre tot felul de alerte, breaking news-uri, atentate, teroriști și nemernici, Cupa Mondială de rugby e un balsam pentru suflet. Nu contează pe cine ai în față, important e cine îți e alături.