De-ale Puterii: Cum am fost prinși în capcana democrației

După ce au descoperit munca, adică nu au mai fost culegători-vânători, ci stăteau pe loc să recolteze vara ce semănau toamna, oamenii s-au apucat să se adune în aşezări. La început nişte cătune, apoi sate, apoi oraşe.

O aşezare avea nevoie de conducere. Nu mai trăiai în peşteră, că nu mai erai animal. În peşteră, boss era ăla cu bâta mai mare, şi cine avea ceva de crâcnit era dat afară din peşteră, unde colcăiau fiarele.

Satele erau conduse de sfatul bătrânilor. Sau al înţelepţilor. Adică trei sau patru sau mai mulţi oameni în toată firea, trecuţi prin greutăţi şi dovediţi a fi cu minte şi vrednici, care hotărau care drum să se facă şi încotro, care dintre împricinaţi avea dreptate şi care nu, care datină a fost călcată şi care e pedeapsa pentru vinovat. Un fel de poiana lui Iocan, dar cu prerogative legislative şi executorii. Niciunui sătean nu-i trecea prin cap să ignore sau să se împotrivească celor hotărâte de sfatul bătrânilor. Experienţa de până atunci le dovedea tuturor că bătrânii sau înţelepţii luau cele mai bune hotărâri pentru sat şi săteni. Şi toată lumea era mulţumită, iar dacă unul avea ghinion să-i ardă casa sau recolta sau să-i moară vita, primea ajutor de la ceilalţi, că înţelepţii erau destul de înţelepţi să ştie că un sat cu oameni săraci e sărac cu totul. Iar satul acţiona ca un organism, dând deoparte ce era stricat, hoţ, leneş, după cum ne povesteşte Creangă despre leneşul satului care este înecat de săteni în (probabil) Ozana.

Banii au devenit mai importanți decât înțelepciunea

Pe urmă, pentru că nu toţi erau înţelepţi, în goana după mai mulţi bani, oamenii au înfiinţat oraşe. În sate nu se puteau face averi, că erau săteni puţini. Mai mulţi oameni înseamnă mai mulţi clienţi, afaceri mai bune, deci mai mulţi bani, deci mai bogat, deci mai bine pentru mine. Să mă duc şi eu într-un oraş.

Şi pentru că erau mai mulţi oameni, dorinţele lor erau mai multe, problemele de rezolvat mai multe, deciziile de luat mai multe. Sfatul bătrânilor sau al înţelepţilor a făcut faţă, dar nu prea mult. Pentru că în curând afacerile unora au fost atât de prospere şi banii lor atât de mulţi, încât au devenit puternicii oraşului. De ce să las eu un înţelept vai mama lui de sărac să decidă pentru mine? Nu mai bine iau eu puterea şi decid eu ce e mai bine pentru oraş? Adică în primul rând pentru mine, că eu sunt important, că am banii cei mai mulți.

Odată ce oraşul a început să fie condus de bogaţi, evoluţia a fost firească. Bogaţi tot mai bogaţi, săraci tot mai săraci, că oraşul era condus de bogaţi, pentru care banii nu sunt niciodată destui.  

Iar unii au devenit „mai egali” decât alții

Până când orăşenii săraci s-au răsculat. La început au primit bâte pe spate, laţuri în jurul gâturilor sau un vârf de sabie în piept. Pe urmă, fiind tot mai mulţi, răscoala a avut succes şi bogaţii au fost omorâţi, palatele lor au fost luate în stăpânire de săraci şi a apărut democraţia. Nu vorbim aici de democraţia anticilor, de fapt un fel de sfatul bogaţilor care înlocuia regele sau satrapul cetăţii, ci vorbim despre democraţia din ultimii o sută, hai două sute de ani.

Ideea iniţială era de egalitate şi fraternitate. Adică noi toţi suntem egali şi fraţi. Şi noi toţi decidem, ca popor, ce e bine pentru noi. Adică poporul e conducător. Adică, dacă traducem din greceşte, demos e popor, cratos e conducător, deci democraţie. Iuhu, ce bine e în democraţie! Toţi egali, nu? Dar unii mai egali ca alţii, că au mai mulţi bani şi mai multă putere.

Promisiunile electorale, povești de adormit copiii

Aşa, şi cum decidem ce e bine? Că unul zice una, altul zice alta, fiecare o ţine pe a lui, şi mai suntem şi mulţi, că suntem ditai poporul. Păi, să votăm. Adică? Adică cine zice ca ăla să ridice mâna acum. Câte mâini? Aşa, acu cine zice ca ălălalt să ridice mâna. Câte mâini? Păi, sunt mai multe mâini la ăla, facem cum zice el. Ceilalţi, care aţi votat altfel? Treaba voastră, noi suntem mai mulţi, nu ne pasă că sunteţi nemulţumiţi.

Da’ ştiţi, cel mai bine nu e să facem cu toţii legile. Că suntem prea mulţi, ne certăm toată ziua şi nu mai terminăm şi legile rămân nedate cu anii. Mai bine, să alegem dintre noi pe unii care să facă legile. O să fie mai puţini şi treaba o să meargă mai iute.

Asta e o idee bună. Dar pe cine alegem? Pe mine! Ba pe mine! Ba pe mine, că sunt mai deştept! Ba pe mine, că sunt mai… ăă, nu, nu sunt mai bogat ca voi. Ştiţi ce? Dacă mă puneţi pe mine, promit că vă dau mai mult circ! Şi pâine! Numai să mă puneţi pe mine, că pe aici prin oraş o să treacă un râu de lapte. Şi pe maluri butoaie cu miere. Să ia fiecare cât vrea. O să fie raiul pe pământ dacă mă alegeţi pe mine, nu pe ăla care nu o să facă nimic, vă spun eu, că-l cunosc. Şi dacă mă puneţi pe mine, am grijă să primiţi fiecare tot ce vă doriţi. Vă promit!

Democrația este pentru cei bogați

Şi oamenii, care în urmă cu zece generaţii l-ar fi luat la pietre pe cel auto-propus să fie legiuitor, fără să mai întrebe de unde ar avea ăla putere să facă rost de râuri de lapte şi butoaie de miere, au spus da, ăsta să ne fie legiuitor şi conducător, că o să ne dea mai mulţi bani la pensii şi salarii. Fără măcar să se întrebe, săracii votanţi, dacă se pot îndeplini cele promise. Fireşte, or fi fost şi minţi mai luminate, care au pus întrebări lămuritoare şi care ştiau că toate sunt promisiuni fără acoperire, dar ceilalţi erau mai mulţi şi mai doritori să o ducă mai bine, într-un viitor plin de lapte, respectiv miere.

După ceva timp, adică după mai multe generaţii, oamenii s-au lămurit că râurile de lapte şi butoaie cu miere erau imaginare. Dar erau deja prinşi în capcană. Aveau de ales între cei vechi, care le promiseseră şi nu le dăduseră, şi cei şi mai vechi, care făcuseră la fel înaintea ăstora vechi. Democraţia, așa cum a fost creată de bogați, funcţiona şi nu dădea putere celor mulți. Dar le dădea ce voiau: nu un prezent mulţumitor, ci promisiunea unui viitor în care vor fi cu toţii mulţumiţi.