De-ale Puterii: Povestea unui minister necăjit

Cestiune complicată și Cultura asta, mare bătaie de cap. Ne trebuie, e clar, dar o lăsăm mereu în coada listei atunci când se taie tortul bugetar. Ne trebuie fiindcă așa e frumos să zicem, Cultura, Educația și Sănătatea sunt tripleta de aur a oricărui popor care dorește să se construiască pe sine într-un mod onorabil.

La noi, tripleta de aur are dintotdeauna parte de cel mai puțin respect din partea guvernanților. Cultura parcă în mod special, fiind trimiși aici și cei mai puțini bani și cei mai discutabili administratori.

32 de miniștri în 33 de ani = discontinuitate cronică

O remarcă, recent, chiar unul dintre foștii miniștri, domnul Lucian Romașcanu atunci când declară că “au fost 32 de miniştri în 33 de ani, în condiţiile în care doi au dus patru ani de mandat, adică opt, mai rămân 30 de miniştri pe 25 de ani. Deci durata medie de viaţă a unui ministru al Culturii în România şi nu numai, la Transporturi la fel, la Sănătate este la fel, este o rotaţie care, din păcate, împiedică continuitatea.”

Anul și ministrul, dacă facem o medie brutală

Dacă parcurgem cu atenție lista de mai-sus, găsim și nume cu incontestabilă autoritate culturală. Acestea dispar, însă, pe măsură ce lista vine la zi. Entuziasmul poetului de a ajuta Cetatea se stinge odată cu vremurile de interminabilă bâjbâială, cu afundarea politicului în derizoriu, în imund. Persoanele capabile să gireze moral întreprinderile culturale naționale încep să respingă ofertele de a colabora cu administrația. Și pe tronul Culturii încep să se instaleze personaje fără o anvergură culturală impresionantă și, adesea, fără nici un talent de manager cultural.

Mandatele devin de tranziție, câteva luni acolo, până la alegeri, după care mai vedem. Ce apuci să faci la Cultură într-o lună, în două luni, în șase luni? Mai nimic, te dai nițel cu avionul pe la evenimente culturale din marile și frumoasele capitale europene, te mai nimerești pe la vreun festival de film, teatru, arunci câteva promisiuni tuturor celor care te caută disperați pentru finanțări și gata, te întorci la partid, fericit că ai scăpat de Cultură.

Și totuși, câte ceva poți încerca să făptuiești

Dar nu e neapărat în sensul bun al cuvântului. Mai ales când ajungi ministru al Culturii cu o misiune foarte clară. Să rezolvi punctual o anumită comandă politică. Cum a fost cazul doamnei ministru Corina Șuteu, parașutată la Cultură ca să rezolve rapid legea cinematografiei așa cum doreau o parte din cineaștii români. Că așa e-n tenis, o parte din noi doresc mereu să-și facă legile proprii. Și, dacă au suficiente pârghii de presiune, o fac. Doamna Șuteu, un manager cultural competent, a sosit în 2016 la Cultură ducând în rucsăcel scandalul Poneiul Roz cu Zvastică dar și 6 ani în fruntea Institutului Cultural Român de la New York. Misiunea domniei sale nu a fost încununată de succes pentru că noua lege a cinematografiei (născută de viziunile cineaștilor hai să le spunem favorizați la finanțările CNC) nu a trecut de Parlament. Pe ultima sută de metri a mandatului, ministresa Șuteu a încercat, totuși, să rezolve măcar parțial pofta unor combatanți culturali de niscai cinematografe încă aflate în administrarea RADEF, înscenînd un concurs și numind un nou Consiliu de Administrație la RomâniaFilm. Un fel de commando condus de domnul Tudor Giurgiu, care își dorea foarte mult preluarea câtorva săli de cinema transilvănene. Pe domnul Giurgiu – cineast pe-alocuri interesant și manager cultural abil – multă lume îl considera un fel de ministru al Culturii din umbră, influența domniei sale asupra multor decidenți politici s-a dezvoltat și consolidat de-a lungul întregii perioade Băsescu și nu are neapărat legătură cu meritele culturale proprii. În fine, cinematografele de prin și pe lângă Cluj (raza de acțiune a macaralei T.G.) ar fi urmat să fie cedate de către RADEF autorităților locale – în baza unei legi cu mare cântec – și apoi preluate, în diverse cofăptășii cu edilii binevoitori, de firmele domnului Giurgiu. Nici aici nu a fost să fie, bătălia pe cinematografele respective s-a încheiat prost pentru parașutiștii doamnei Șuteu. Dragostea domnului Giurgiu pentru soarta rețelei naționale de distribuție și exploatare de film a dispărut subit când obiectivul personal s-a dovedit de neatins. Membrii acelui CA de poveste au demisionat rapid, înainte de încheierea mandatului…

Un exemplu perfect de lege cu dedicație

…Asta așa, pentru că ne-am amintit de un episod controversat din activitatea diverșilor miniștri de la Cultură. Mai sunt multe asemenea, poate că vom mai depăna povești despre inconsistența conceptului de răspundere ministerială.

Dacă vreți putem dezvolta puțin și chestiunea legii mai-sus amintite. O facem pentru că este un exemplu perfect de lege cu dedicație, generată de arealul cultural populat cu politruci, care a provocat haos instituțional, decizii judecătorești contradictorii și a generat foarte multe procese inutile. Deci cheltuieli, timp pierdut, suspine. Legea se cheamă 303 din 2008 și, cel puțin în segmentul care vizează sălile de cinematograf, a urmărit să scoată cinematografele care încă se mai aflau în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor (RADEF) din proprietatea privată a statului și să le transfere în administrarea autorităților locale. (RADEF nu mai reușea să întrețină toate sălile, apăruseră mall-urile și spațiile alternative de vizionare de film, multe dintre săli erau închiriate către întreprinzători cu obiecte de activitate foarte îndepărtate de difuzarea filmului. Legea a luat ființă pe genunchii unor slujbași harnici de la Cultură, pe când domnul Victor Ponta era și prim-ministru dar și ministru-interimar la Cultură. A fost considerată un frumos cadou pre-electoral pentru primarii care mai aveau nevoie de o găinușă prin curte, un purceluș, acolo, ceva. Legea 303/2016 venea (și vine) în contradicție cu Legea Proprietății 213/1998 dar și cu Legea Regiilor Autonome 15/1990. A trecut prin Legislativul românesc fără ca nimeni să sesizeze contradicțiile…

Vom mai reveni la RADEF RomâniaFilm și coșmarul legislativ românesc. RADEF este un caz foarte special, probabil cea mai năpăstuită regie autonomă din România, la falimentul căreia au concurat atât managementul defectuos (când nu infracțional de-a dreptul) cât și cadrul legislativ incoerent al României. De la 637 de cinematografe câte funcționau în 1990 până la vreo 4-5 astăzi e un drum presărat cu găinării de politruci, cu scheme de jaf organizat și complicități josnice.

Cestiune complicată și Cultura asta, mare bătaie de cap

Portofoliul Culturii a îmbogățit, pe merit sau nu, multe CV-uri sărmane, umflate cu pompa de partid. Ne-a dăruit pagini memorabile de ridicol, impostură și nesimțire. Sau rea-voință, de-a dreptul.

Vom reveni cu certitudine pe terenul de joacă al Culturii. Pentru că tortulețul Culturii a atras și atrage mereu guri pofticioase. Și încă se află în derulare programe de finanțare orientate dubios spre anumiți abonați, cei ajunși în capul trebii la Cultură neglijează nepermis anumite segmente ale peisajului cultural românesc (soarta tinerilor artiști, de exemplu) și, în general, aplică politici publice care, ca peste tot, țin seama cu precădere de clientela cotizantă. Oficial sau nu.

Ce s-o fi întâmplat, de exemplu cu fondurile consistente – 4 miliarde de lei – alocate aniversării Centenarului Marii Uniri? Alocarea acestor fonduri a debutat în 2018 și cheltuirea bănuților a fost extinsă de la 2 la 4 ani. Dar nu este deloc imposibil să descoperim că sunt colțuri ale României unde Marea Unire încă se sărbătorește, se sărbătorește necontenit.

Vom reveni la Cultură, promit.