De-ale Puterii: Cum s-a ajuns la disoluția autorității?

Câtă vreme aşezările oamenilor erau conduse de oameni care nu depindeau de alţii, gen sfatul bătrânilor, staroste, primar sau altceva, nu existau mari pricini de discordie între oamenii aşezării. Aleşii să conducă erau acolo prin consens general şi nu erau plătiţi din bunurile comunităţii, ci aveau o funcţie onorifică, dar încărcată de putere şi responsabilitate.

Așa stând lucrurile, locuitorii aveau încredere în cei aleşi şi făceau aşa cum hotărau aleşii. Pentru că voiau să le fie bine. Fireşte, erau şi nemulţumiţi, dar erau puţini şi, dacă alesul făcea treabă, erau iute mulţumiţi. Iar cel sau cei care conduceau făceau tot ce puteau ca aşezarea să meargă bine şi toţi de acolo să fie mulţumiţi. Nu de frică, ci din conştiinţa apartenenţei la acea comunitate.

Dacă era un singur om nemulțumit, califul nu supraviețuia

Nu existau alegeri la termen, nici campanii electorale. Un conducător căruia i se urca puterea la cap şi devenea abuziv era înlocuit prin voinţa colectivă şi, probabil, fără violenţe. Asta dacă nu credem legenda cu nu-ş’ care cetate de pe la arabi, unde califul era, prin datină, silit să petreacă o dată pe an o noapte întreagă, neînarmat şi nepăzit de gărzi, pe străzile oraşului. Dacă supravieţuia, însemna că toţi locuitorii erau mulţumiţi de el şi era îndreptăţit să mai petreacă un an la conducere, având principala grijă ca TOŢI locuitorii să fie mulţumiţi şi anul următor. Dacă măcar un ins era nemulţumit, califul probabil nu supravieţuia nopţii respective şi era ales un altul. Dar asta e doar o legendă.

Acum noi suntem la putere, voi ciocul mic!

După ce puterea de decizie a fost luată de întregul popor, fenomen numit democraţie, lucrurile s-au schimbat puţin. Acum erau mai mulţi care voiau să ia puterea şi nu erau mânaţi neapărat de dorinţa fierbinte să facă bine comunităţii, ci în primul rând lor. Şi, odată cu alegerea conducătorilor prin vot, s-a produs scindarea populaţiei. Unii care ţineau cu conducerea se certau cu alţii care erau împotrivă. Prea puţin conta că erau cu toţii în aceeaşi comunitate, important era să conducă unii şi nu ceilalţi. Şi trebuia să le meargă unora bine, nu tuturor. Acum noi suntem la putere, voi ciocul mic!

Dintr-o fată morgana în alta

Odată cu votul democratic, a apărut şi campania electorală. Adică doritorii să ia funcţii publice încercau să obţină cât mai multe voturi de la populaţie. Nu neapărat pornind de la ce făcuseră, ci pe baza a ce aveau să facă de acum încolo dacă vor fi aleşi. Promisiunile curgeau din toate părţile. Scutiri de taxe, facilităţi de comerţ, măriri de salarii. Erau încă vremurile când oamenii nu trăiau aşa mult, iar contribuţiile la pensii nu fuseseră inventate. Nici fondurile de pensii.

Iar oamenii care votau, crezând promisiunile unuia sau altuia dintre candidaţi, îşi alegeau conducătorii. Fireşte, prea puţine din cele promise erau, în general, îndeplinite, dar veneau alte alegeri, alte promisiuni, iar fata Morgana a bunăstării generale apărea iar la orizont şi oamenii se repezeau în altă direcţie, acolo unde era mirajul bunăstării la alegerile de anul ăsta. Fireşte, fata Morgana era la orizontul îndepărtat. Votanţii nu puteau să ajungă la ea până la următoarele alegeri, când apărea în alt punct cardinal. Al spectrului politic. 

Calea ușoară – să-ți denigrezi contracandidatul

Efectul negativ al campaniilor electorale a apărut cu adevărat abia când candidaţii au priceput că e greu să (măcar) încerci să îţi ţii promisiunile. Şi că o cale mai uşoară şi mai puţin încărcată de responsabilităţi este să îţi denigrezi contracandidatul. Păi da, nu promit mult, dar dacă nu mă alegeţi pe mine, îl alegeţi pe ăla. Mă vreţi pe mine, vă spun eu, că eu nu fur precum Cutărescu, şi nici nu fluier în biserică, aşa cum face el, şi nici nu preacurvesc, şi nu înşel la cântar, şi nu mint.

Aha, zicea Cutărescu, fără să încerce să se dezvinovăţească. Uite cine vorbeşte! Păi tu îndrăzneşti să vorbeşti de furat, tu, care ştie toată lumea cum ai dat faliment fraudulos acum trei ani, şi cum faci contrabandă, şi cum dai bani la gărzi să închidă ochii la matrapazlâcurile tale. Şi toată lumea ştie că ai multe prăvălii nu pe numele tău şi nu plăteşti taxe ca noi. Şi zici de mine că nu mă duc la biserică? Da’ tu, că te ştie toată lumea că nu ţii posturile şi mănânci de dulce tot anul! Nu, fraţilor, alegeţi-mă pe mine!

Între un nenorocit şi o nebună de legat, pe cine să aleg?

Într-o familie în care părinţii se ceartă în faţa copiilor, aruncându-şi vorbe grele peste capul lor, copiii încep să creadă acele vorbe. Păi, dacă mama zice de tata că e un nenorocit, iar tata zice de mama că e nebună de legat, înseamnă că aşa e, nu? Că doar sunt părinţii mei, cum să n-aibă dreptate? Adică, dacă e să o cred pe mama, tata e un nenorocit, iar dacă e să îl cred pe tata, mama e nebună de legat. Şi eu, atunci? Cică să aleg între ei, că vor să divorţeze. Între un nenorocit şi o nebună de legat, pe cine să aleg? Şi mai ales, cum să cred că tata nu e un nenorocit, că doar o spune mama? Şi cum să cred că mama nu e nebună, că doar tata zice asta? De cine să ascult? Nu mai bine, dacă ei sunt nenorociţi şi nebuni, să fac aşa cum mă taie capul? Şi o să fiu haotic şi derbedeu, nu o să mai ascult de nimeni, clipa asta contează, nu viitorul. Ce viitor să am eu, un copil cu tată nemernic şi mamă nebună?

Încrederea în autorități s-a dus pe apa sâmbetei

La fel ca un copil debusolat de imaginile pe care fiecare părinte i le pune în cap despre celălalt, populaţia căreia i se cere să aleagă un candidat din mai mulţi nu ştie pe cine să aleagă. E clar, toţi sunt oameni ca lumea, că altfel nu ajungeau să ceară posturile alea. Păi or fi oameni ca lumea, dar noi pe cine votăm? Pe ăsta, om ca lumea, dar de care se zice că e hoţ şi înşeală lumea, sau pe celălalt, tot om ca lumea, dar de care se zice că e mincinos şi înşeală lumea?

De aici vine disoluţia autorităţii. S-a ales hoţul care înşeală lumea? Păi cum să ascultăm de el şi de legile lui? S-a ales mincinosul care înşeală lumea? Păi tot aşa. Hai mai bine să facem cum ne-o da nouă prin cap, că nu putem avea încredere nici în unii, nici în alţii, că de dus mai bine n-o s-o ducem nicicum. Ne-am pierdut încrederea în ei, nu mai ascultăm ce spun, autoritatea nu mai trebuie ascultată.

Niciodată nu-i trece prin cap votantului că poate ăla sau ălălalt nu sunt aşa cum se spune. Că doar a zis la televizor. Şi dacă e la televizor, atunci e adevărat, fără îndoială.