În loc de la mulți ani: luați-vă pseudo-Schengenu’ și băgați-vi-l în dos, dragi guvernanți

Urăsc să mă repet, atât în dialog, cât și în scris. Am pretenția despre mine că am suficiente idei cât să nu mă repet, dar mă văd nevoit s-o fac. Taman ce scrisesem, recent, că Schengenu’ e doar praf în ochi pe formula aeriană și maritimă, când, ce să vezi, faptul a devenit împlinit.

Explicam atunci și de ce cred că a accepta firmiturile de la masa bogaților Occidentului nu spune decât lucruri nasoale despre noi, lucru pe care de asemenea nu vreau să-l repet, doar că nu am încotro. Și nu am încotro pentru că sute de ani de slugărnicie pe la porțile Orientului și Occidentului fix aici ne-au adus, la a ne mulțumi cu ceva care – din nou, trebuie să reiau această idee – are valoare strict simbolică și nu ne ajută fix acolo unde ne doare mai tare – la miile, zecile de mii de transportatori care stau în vămi efectiv ca ultimii oameni. Bineînțeles, poluând pe deasupra și atmosfera ca toți dracii, dar nu pentru că ar vrea asta, desigur, ci pentru că așa vor șmecherii de austrieci.

Ce urmează e destul de evident. Formula care ne interesează, de fapt, și singura care contează – Schengenul terestru – va fi tărăgănată la infinit, sub diverse pretexte, dar nu că asta ar fi o problemă, că pretextele se găsesc ușor. Vom rămâne, prin urmare, ceea ce suntem, anume slugile de pripas ale Europei, ăia agățați cumva de trenul istoriei cât să nu rămână în vreo gară părăsită, dar suficient de neînsemnați cât să nu intrăm niciodată la vagonul restaurant.

Degeaba ni se vinde această așa-zisă aderare ca o mare victorie. Știm cu toții că nu e. Pe de altă parte, putem, sau trebuie să putem să înțelegem pe undeva și guvernanții. Prinși între varianta de a refuza acest compromis și varianta de a urma politica pașilor mărunți, în speranța că după firmituri neînsemnate va pica totuși de la masa bogaților și ciozvârta cea mare, ei au ales a doua variantă. Sigur, e greu de spus ce am fi făcut oricare dintre noi în locul lor, dar sigur este că doar cu foarte mare greutate poate fi văzută această așa-zisă victorie drept altceva decât ceea ce e de fapt – o cârpeală sinistră, în cel mai pur stil românesc.

Alegerile sunt însă, din fericire, aproape și rămâne să vedem cum vor explica cei care astăzi ne vând această minciună drept o mare senzație faptul că, la momentul toamnei anului viitor, noi nu vom fi încă terestru în Schengen. Sunt foarte curios în ce vorbe vor îmbrăca acest eșec mai mult decât previzibil, că de decontat electoral îl vor deconta în mod sigur. Chiar, oare ce vor spune? Că mai durează un pic? Că am avut ghinion și ne-au furat arbitrii? Sau, poate, cine știe, că mai întâi intrăm în Schengenu’ spațial (doar ne învecinăm, teoretic, și undeva în spațiu cu țările Schengen, nu?) și abia după aia, dar de data asta sigur-sigur, aderăm definitiv la civilizația occidentală și terestru.

Băi, chiar nu ne-am săturat să fim slugi, pe bune? Și nu mă refer aici doar la acest pseudo-Schengen, ci și la numeroasele mizerii pe care ni le bagă Occidentul pe gât, cu precădere cele socioculturale. Atenție, însă, nu mă număr printre cei care cred că Occidentul nu e bun și că trebuie să scăpăm de el (dimpotrivă), ci pur și simplu că neavând absolut, dar absolut niciun pic de discernământ și de coloană vertebrală pe relația cu familia europeană din care facem parte, inevitabil tot niște slugi vom rămâne și tot așa vom și fi priviți.  

În fine, închei prin a spune că pășesc în 2024 cu un optimism mai mult decât moderat, conștient fiind că niciuna dintre figurile politice aliniate la start nu este capabilă să îi redea acestui popor demnitatea pe care, totuși, o merită. Mă uit la acești oameni, prin urmare, și văd fie oportuniști de mucava, fie pur și simplu incompetenți versați, și unii și alții convinși de faptul că au răspunsul problemelor noastre. Ei bine, nu-l au. Problema este însă că vom defila cu ei următorii 4 ani.