„Voi păzi cu sfințenie”… Mica Unire din 24 ianuarie 1859 și jurământul lui Cuza

„Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!’”

Acesta este jurământul pe care Alexandru Ioan Cuza îl depunea în clădirea Catedralei Mitropolitane din București, prin care se angaja să respecte actul Micii Uniri din 24 ianuarie 1859. Ca de obicei însă, istoria se dovedește complexă, iar în cazul Micii Uniri nu face excepție. 

Începe lunga poveste a Unirii Mici

În data de 24 ianuarie sărbătorim Mica Unire din 1859 sau Unirea Principatelor Române, care a reprezentat un punct de însemnătate crucială în istoria românilor, Și primul pas important în direcția înfăptuirii statului național român. Pe 24 ianuarie 1859, unionistul Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Țării Românești de către deputații din Adunarea electivă de la București, după ce devenise anterior, pe 5 ianuarie, domnitor al Moldovei. Mica Unire a reprezentat un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două principate.

Povestea e lungă. Unirea Principatelor reprezenta un deziderat puternic, formulat încă din timpul Revoluției de la 1848. Mai apoi, pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura și chestiunea organizării Principatelor Române. Dezbaterile care au avut loc în această privință consfințind caracterul internațional al problemei românești. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Porții, Congresul de la Paris a hotărât ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin Tratatul de pace. Ci numai să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ”partida națională”. După ce în Moldova și în Țara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii. Care a făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) și din Țara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut).

Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857). Rezoluții în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

În 1858 gândurile politice se îndreaptă spre Cuza

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris. Care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate.

Conform prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși. Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați. Respectiv Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza.

După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță. Și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Cine era Cuza

Fruntaș al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest față de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride. Alexandru Ioan Cuza provenea din rândul boierimii de țară: tatăl său, Iancu Cuza, fusese sameș în județul Fălciu, iar mama sa, Sultana Cozadini, era grecoaică fanariotă adusă în suita ultimului domn fanariot al Moldovei și căsătorită aici fără zestre pentru a scăpa de mănăstire.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde i-a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, printre care și Vasile Alecsandri. Și-a luat bacalaureatul în litere, la Paris, după care s-a întors în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit, în 1844, cu Elena Rosetti.

Să revenim la Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești, care s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ”Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

La legi noi oameni noi

În dimineața zilei de 24 ianuarie 1859, lucrările Adunării s-au reluat. Apoi a avut loc o ședință secretă a deputaților. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul mai sus menționat, în clădirea Catedralei Mitropolitane București. Cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs memorabil (sursa: I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Fundaţia culturală regală “Principele Carol”, Bucureşti, 1937): „După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi oameni noi (…)”.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în ciuda faptului că nu a fost de durată (1859-1866; momentul abdicării este deja altă poveste), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Printre principalele sale realizări: recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului Guvern unitar, adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859. Dar Marea Unire se înfăptuia în 1918, la Alba Iulia.