Deteriorarea spiritului comunitar românesc: o privire critică

În ultimii ani, România a fost martora unei îngrijorătoare deteriorări a spiritului comunitar. Definim spiritul comunitar ca reflexie a gradului de coeziune a membrilor unui neam. Iar deteriorarea permanentă a acestui talent, al întrajutorării dar și al conștiinței obiectivelor naționale reale, ne obligă să cheltuim niște cuvinte pe acest subiect.

Binele Comun este iluzia colectivă principală a unui popor. Ni-l dorim cu toții, dar avem reprezentări extrem de diferite despre acest concept dificil. Măsura în care diferențele sunt negociate corect este șansa ca iluzia să devină realitate. Iar societatea noastră pare incapabilă de a mai negocia. Spiritul comunitar românesc a coborât la cota de alertă.

De fapt, acesta a fost obiectivul principal al lumii politice autohtone. Să fragmenteze viziunea colectivă asupra Binelui Comun până la punctul în care manipularea poate fi eficientă. Până la punctul în care imaginea Binelui Comun capătă contururi neclare. Și lentilele de focus înnebunesc, căutând zona optimă de claritate. Maimuțele cu ștaif au indus populației ideea clarviziunii de partid. Nu vă e clar ce trebuie să facem? Nu-i nimic, știm noi.

Puțină istorie, nu prea departe în timp

Într-o notă de nostalgie a tragicomicului, ne amintim că regimul Ceaușescu a redus până la irelevanță ideea de Bine Comun, oferind o versiune oficială obligatorie a acestui concept. Clară și fără echivoc. Muncim, facem planul, avem un acoperiș deasupra capului, o Dacie, copiii se duc la școală gratis. Iubim Partidul. Și Cârmaciul. De restul… ne descurcăm. Totuși, sub Ceaușescu spiritul comunitar a rămas în viață. În forme estropiate dar funcționale. Rezistența nedeclarată față de dogmele ceaușiste a găsit sprijin în manifestările minore de spirit comunitar. Scrisul. Poezia. Cenaclurile neoficiale. Ceaiurile dansante. Porcul tăiat pe șest. Bijnița de iarmaroc, mai ales în Vest. Nebunia casetelor VHS. Au fost, toate, forme minore de rezistență. Binele Comun se căuta și se regăsea în nevoia de libertate. Și sfida regimul la un nivel considerat acceptabil de către Controlori. Grupurile comunitare au identificat corect punctele slabe ale regimului. Și au găsit mereu soluții de a nu lăsa pe nimeni pe dinafară. Fiorul integrator a funcționat și a menținut ideea că s-ar putea și altfel.

O altă definiție zice că spiritul comunitar reprezintă sentimentul de apartenență și solidaritate între membrii unei comunități sau societăți.

O privire neinfluențată de teoriile conspirației relevă că Revoluția Română din 1989, când românii au ieșit în stradă într-un efort comun de a înlătura regimul comunist opresiv al lui Nicolae Ceaușescu, ar fi fost un mare moment de solidaritate. De conștiință națională a Binelui Comun necesar. Și, în consecință, o manifestare la nivel național a spiritului comunitar. Românii ies în stradă. Manifestează împotriva regimul Ceaușescu. Unii dintre ei ating nivelul final, sacrificiul suprem. Și, într-un efort care nu ține cont de manipulare, obțin schimbarea. Deschid calea către democrație și libertate. Imaginea are forță, deși între timp s-au strîns dovezi solide care confirmă ipoteza manipulării.

Și, dacă e să ținem cont de rapoartele vremii, majoritatea românilor nu dorea schimbarea totală a regimului. S-ar fi mulțumit cu ceva mai mult parizer în galantare. Cu dreptul de a se plimba și a asculta ce vor, când vor. Cu ceva mai multe ore de televiziune fără propagandă nesfârșită. Și, în general, cu ceva mai multe produse pe care să-și cheltuie banii. Nevoia de libertate nu cuteza prea departe. Hai s-o spunem pe șleau: fraierii de serviciu au cam murit degeaba. Și, să fim sinceri, nici cei ieșiți în fața tancurilor nu au fost prea mulți. S-au înmulțit după aceea.

Spiritul nostru comunitar este menționat și în contextul unor dezastre naturale sau umanitare. De exemplu, în timpul inundațiilor devastatoare din vara anului 1970 sau în timpul cutremurului din 1977, românii au dat dovadă de solidaritate și generozitate, oferind ajutor și sprijin celor afectați și contribuind la reconstrucția comunităților afectate. Le menționăm pentru că au fost momente veritabile de coagulare a spiritului comunitar românesc.

Și dacă mergem nu foarte departe în istoria noastră, găsim și alte momente în care românii au acționat în spirit comunitar național. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau în perioada ocupației sovietice, românii au luptat împreună. Au demonstrat unitate în fața agresorilor, menținându-și identitatea și valorile culturale.

Deci există o istorie solidă a unui sentiment care a unit românii și i-a determinat să-și asume sacrificii semnificative în numele Binelui Comun. Sentimentul apartenenței la aceeași mare familie se pare că ne-a animat mereu. Dar, și asta e o primă tristă concluzie, numai sub vremuri grele.

De ce dispare spiritul comunitar?

Fiindcă, totuși, vorbim despre un popor sărac. O spun cifrele, statisticile. Traficul urban, împodobit de sufragerii de lux de la cele mai scumpe mărci, încearcă să ne convingă de contrariu. Dar România Profundă este săracă. Capitalismul sălbatic nu s-a încheiat la noi, dovadă mentalitatea de tun și pofta neostoită de chiverniseală rapidă. Acestea au adâncit rapid și incurabil falia de standing social dintre întreprinzătorii de mare succes și fraierii fără nici o șansă.

S-a născut și s-a înfipt adânc în mentalul colectiv principiul descurcărelii. A abilității de a parveni prin orice mijloace. Pe cont propriu și fără compasiune. Și aceasta este fractura majoră a ideii de Bine Comun. Succesul inexplicabil al vecinului e descurajant. Salturile magice de la Skoda la BMW te demobilizează. Fiindcă se instalează sentimentul nedreptății sociale acute, un sentiment foarte ușor de alimentat. Cu defetism. Cu explicații aberante. Cu propria neputință de a înțelege paradigma descurcărelii. Cât de dispus mai ești să crezi în Binele Comun? Și să te sacrifici în numele acestuia?

Înainte, sau după, vine polarizarea politică și divizarea societății în tabere ideologice opuse. În ultimii ani, discursul politic și mediatic din România s-a concentrat copleșitor pe conflict și confruntare, alimentând tensiunile și creând rupturi în rândul populației. Această polarizare împiedică construirea unui sentiment de unitate națională și împinge oamenii să se identifice tot mai mult cu grupurile lor ideologice, în detrimentul interesului comun. Spiritul comunitar devine interes de clasă socială. Și ființează numai într-o formă deviantă, pentru tine și ai tăi, împotriva celor care te exclud de la festinul ilicit al prosperității comune.

Individualism, alienare socială și altele

Într-o societate tot mai urbanizată și tehnocratizată, oamenii sunt tot mai concentrați pe nevoile și aspirațiile individuale, neglijând adesea relațiile sociale și implicarea în comunitate. Această alienare conduce la o slăbire a legăturilor interpersonale și la o lipsă de solidaritate și înțelegere între membrii comunității.

În plus, o altă problemă semnificativă care contribuie la deteriorarea spiritului comunitar este corupția și lipsa de încredere în instituțiile publice și liderii politici. Scandalurile de corupție și abuzurile de putere din ultimii ani au erodat încrederea oamenilor în capacitatea statului de a servi interesele publice și au alimentat un sentiment generalizat de cinism și deziluzie față de autorități. Această lipsă de încredere subminează coeziunea socială și împiedică mobilizarea comunității pentru schimbare și progres.

Ce-ar fi de făcut?

Întrebarea din subtitlu are sens numai pentru cei care mai cred că ar trebui făcut, totuși, ceva. Pentru a restaura sentimentul că numai împreună vom reuși. Sloganul de mult uitat al Alianței Civice. Împreună. Ca acele popoare la care privim cu jind atunci când votează în unanimitate legile Binelui Comun național.

Misiunea pare imposibilă acum. Fiindcă tropăie tot felul de creaturi grohăitoare prin politicul românesc. A căror misiune este exact aceasta: de a comite tot ce e posibil pentru a sabota principiile solidarității sociale românești. Deliberat, creează mesaje de falsă virtute tradiționalistă, halucinând mințile slabe și inducând resentimente față de orice.

Soluția ține de educație, cum spunem mereu. Dar aici schimbările sunt lente și , cum se dovedește, nedorite. Educația implică eforturi susținute, clarviziune și resurse. Plecând de la nivelul actual, rezultatele semnificative ar fi vizibile abia în câteva generații. Teoria necesarei manipulări substituie soluțiile pe termen lung. Fiindcă jocul politic are în vedere rezultatele imediate. Or, pentru ca acestea să se constituie într-un compromis acceptabil nu e nevoie de prea multe fapte de vitejie pe direcția educației. Prostul trebuie ajutat discret. Și, dacă e cazul, cu forța.

Am mai putea vorbi de implicarea civică

Și nu sunt puțini cei care cred sincer în această soluție. Totuși, majoritatea românilor nu văd în implicarea civică mai mult decât niște ore dedicate unor like-uri pe social media. Să fie de vină, oare, cele mai recente întâlniri cu jandarmii? Sancționate debil și ascunse sub covor?

Toleranța și respectul reciproc lipsesc aproape complet din discursul public și politic. Instituțiile publice și guvernamentale sunt văzute ca mașini de făcut bani pentru cei ajunși să le controleze. Care ar fi modul în care ar putea fi schimbate aceste realități? Presiunile Europei principiale și exigente nu ajută prea mult.

Probabil că trebuie să ne întoarcem privirile spre individual. Spre puterea individului de a genera empatie socială. Spre forța care ne adună în vremuri grele. Pentru că așa sunt vremurile pe care le trăim. Spiritul comunitar autentic se bazează pe responsabilitate. Responsabilitatea față de propriul destin. Dar și pentru soarta celui de alături.