Comasarea alegerilor, noul dans al pinguinilor politici pe ritmul piloților orbi

Comasarea alegerilor a devenit un joc de alba-neagra pe care-l practică, cu succes, de câteva luni, PSD și PNL. Întâlniri peste întâlniri, discuți și iar discuții, declarații bombastice, dar nimic concret.

Totul este o vrăjeală ieftină de „a minți poporul cu televizorul”, pentru că toți politicienii de la noi știau din 2020 că vor fi patru rânduri de alegeri în 2024. Mai mult, atât la PSD cât și la PNL se cunoștea că 20 februarie 2024 este data limită când trebuie decisă legal comasarea alegerilor.

Cert este că, în realitate, primarii sunt cei care nu doresc comasarea alegerilor dintr-un raționament foarte simplu: partidele stau la mâna edilor la alegerile europarlamentare, parlamentare și prezidențiale și doar la locale primarii trag pentru ei. Prin comasare, politicienii nu mai stau de trei ori la mâna primarilor, ceea ce nu le pică bine edililor. Una este să vină politicianul de trei ori să-l roage pe primar să mobilizeze alegători și altceva este atunci când vine o dată sau de două ori.

Practic, prin circul mediatic privind comasarea alegerilor, PSD și PNL ne-au reamintit de dansul pinguinilor pus în scenă în 2009 de Traian Băsescu, atunci când cabinetul Emil Boc a fost demis de Parlament și, ulterior, tot Emil a lu Nuțu Năii a fost pus premier. Acum, acest dans al pinguinilor este regizat de Klaus Iohannis, iar ritmul este impus de tandemul Nicu și Marcel.

Ca atare, în aceste zile revedem secvența memorabilă din „O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale, unde Tache Farfuridi făcea atunci o radiografie politică de zile mari, mai actuală astăzi în România ca oricând: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…Din aceasta dilemă nu puteți ieși…Am zis!”. Însă, trist este că după replica memorabilă a lui Tache Farfuridi, ulterior, Mircea Eliade, în 1937, publica în ziarul Vremea textul „Piloții orbi”, unde face o radiografie excepțională a societății românești de la aceea vreme, care este și astăzi de mare actualitate.

„Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi”. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine îți merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. …Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putință ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de constiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că mãcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze”, spune Mircea Eliade, în 1937.

Dacă actualii guvernanți nu au fost și nici nu sunt familiarizați cu replicile lui Caragiale sau Eliade, se pot consola totuși, în aceste zile dedicate comasării alegerilor, cu versurile puse pe note de regretatul Victor Socaciu:„Bună ţară, rea croială/Mama ei de rânduială!/Ăia hoţi, ăştia hoţi/Mama lor la toţi!/Vin ai noştri, pleacă ai noştri, Noi rămânem tot ca proştii…”!