Săptămâna Politică Românească: pâine pentru slugi, circ pentru toată lumea

Un val de investiții se abate asupra României. Nu din afară, deocamdată dinăuntru. De aceea trebuie văzut ca un val de căldură sahariană, care va provoca deshidratare, amețeală, confuzie, miraje. Și va pune în mișcare mecanismele subtile (și nu prea) de parazitare, binecunoscute. Fiindcă, nu-i așa, acoliții Puterii trebuie să aibă, totuși, ceva de produs easy money. Și la asta se pricep grozav de bine.

Bani la tot cartierul!

GuverNașul nostru e generos. Dacă e să te iei după investițiile anunțate, România va ajunge curând din urmă Occidentul, flasc și nemeritat de bogat. Se dă, cu ambele la mâini, la tot cartierul.

Avem, așadar, 3 miliarde de euro pentru mecanismul bidirecțional al Contractelor pentru Diferență. O schemă prin care investitorii în noi capacități de producție de energie electrică primesc cadou garanția vânzării energiei la un preț fix timp de 15 ani.

Foarte frumos! Nu e rău deloc să garantăm acestui gen de investitori profitul cuvenit, timp de 15 ani. Problema este că, pe termen lung, Statul garantează că direcția energiei obținute fără exploatarea de hidrocarburi nu va avea parte de concurență. Și de aici se redeschide o străveche Cutie a Pandorei. Pe care nu suntem siguri că e bine să o deschidem.

Fiindcă Statul român nu reușește să coboare la un nivel decent costurile livrării energiei electrice. Ajunse, prin Europa, la 1 euro pe MWh. Și ne explică, blajin, că megawatt-ul românesc trebuie să coste, în continuare, în jur de 70 de euro. Mai mult, se preface că ne protejează printr-o plafonare care menține, în fapt, prețurile nesimțite practicate de băieții deștepți din Energie. Ipocrizia e devastatoare, în acest caz. Și vorbim despre ceva fără de care nu putem trăi. Energia electrică.

Amintiți-vă, pentru câteva momente, cum arată orele în care se ia curentul. Cum se sting toate alea prin casă. Cum alergi la sertarul cu lanterne sau lumânări. Sentimentul că, pe timpul avariei, ești într-o lume pentru care nu ai fost antrenat. Te trece, în acele clipe, inclusiv gândul că nu e deloc exclus să rămână așa, pentru totdeauna. Și, când revine curentul, răsufli tare-tare ușurat. Asta înseamnă primă necesitate. Aer. Apă. Curent. După care, ceva de ronțăit. Dar nimeni nu privește onest spre primele noastre necesități. Câtă vreme stăm cuminți și plătim facturile aberante, nici nu sunt motive de îngrijorare.

Mai mulți bani pentru DNA. De la Fondul de Rezervă.

La jumătatea anului fiscal, DNA are nevoie de o injecție. GuverNașul găsește imediat ceva prin portofel. Cât să nu se scufunde Ministerul Public. Mai ales acum, lupta împotriva anumitor corupți este foarte importantă. Dosarele DNA, fabricate sau nu, convin, foarte frecvent, negocierilor de alt tip. Dosarele cumințesc. Dosarele deschid noi perspective de colaborare. Restabilesc tarife. Restabilesc prețurile trădărilor politice. O cercetare DNA nu e niciodată o condamnare. De aceea reapar, în candidaturi surprinzătoare, tot felul de personaje politice aflate în pline cercetări. Fiindcă încă nu au statut deplin de infractori. Acesta se obține numai după condamnare. Și, până acolo, e drum foarte lung. Și, până acolo, se vând multe conștiințe, dispar probe, dispar martori, dispare și interesul public.

Așa că trebuie ajutat DNA. Îi întindem o mână și vom culege cu două-trei.

Un banc foarte scurt

Circula, pe vremea lui Ceaușescu, un banc foarte scurt: Un ministru în tramvai. Lumea râdea până aproape de leșin. Domnul Cătălin Cârstoiu reușește să învie sentimentul respectiv și pornește să cucerească Bucureștii, călătorind cu metroul. Strategia îi aduce o serie de sancțiuni din partea media. Pentru că nu ține. Nu se pupă cu profilul personajului. Sărmanul domn doctor nu e din filmul cu Mă cobor la nivelul bucureștenilor obișnuiți. Scrie pe figura lui că e distribuit greșit. Iar Coaliția și liderii de campanie nu reușesc să-i scrie scenariul potrivit. Băieții Coaliției încearcă să ne convingă că domnul doctor crește săptămânal cu 2-3 procente în preferințele electorale ale bucureștenilor. Noi zicem că, la următorul sondaj (dacă va mai exista vreunul care să-l ia în calcul) Cătălin Cârstoiu va fi pe la un 10-12 la sută. Și că ar trebui, de fapt, să se retragă. Dar cine suntem noi? Mafalda?

Ridicol absolut. Mai ales când media se lansează în judecăți de compoziție pe afiș…

… și descoperă nereguli grave în alăturarea compozițională a lui Mihai Tudose, Rareș Bogdan, Lia Olguța și aspectuosul haiduc Claudiu Manda. Se pierd ore în șir de emisie în comentarii total stupide. De ce Tudose cu Rareș Bogdan? Nu e clar că sunt inamici? De ce acest risc imens? Păi e simplu, cretinilor. Pentru că afișul e pentru Dolj. Unde tanti Olguța candidează, la sigur, pentru Primăria Craiovei. Unde Manda vrea să mai pupe un mandat de euro-frecător-de-mentă. Iar Tudose și Bogdan sunt primii doi pe lista comună pentru europarlamentare. Ce-o fi atât de greu de înțeles? Afișul e ok, respectă exact linia comandată. Dar tâmpiții din media de analiză subtilă simt că trebuie să aibă, neapărat, o părere.

Cozmin Gușă, strategul controversat al AUR, își anunță candidatura la Primăria Capitalei

Cozmin Gușă, figura-cheie din spatele strategiilor politice ale AUR, a făcut o declarație surprinzătoare: intenționează să candideze independent la Primăria Capitalei, cu sprijinul partidului condus de George Simion. Cu toate acestea, contradicțiile din interiorul AUR aruncă umbra asupra sincerității acestei mișcări politice. Liderul AUR, Marius Lulea, a confirmat că Mihai Enache rămâne candidatul oficial, lăsând loc pentru speculații și întrebări cu privire la adevăratele intenții ale lui Gușă și ale partidului.

Mai bine decât Enache

Acum, să fim sinceri, AUR a avut timp să-și dea seama că Mihai Enache pleacă, total dezbrăcat și desculț, să cucerească ceva pe la un 5 la sută la Capitală. Astfel încât anunțul lui Gușă are ceva parfum de credibilitate. Sunt acolo niște grade importante. Care au folosit prin politicul românesc, în anumite conjuncturi. Nu, prieteni dragi, nu ne referim la gradele afișate pe sticlele de trăscău, vorbim de alea care fac destinele interesante. Care aduc poziții de manevră, influență. Uneori și un pic de respect din partea adversarilor.

Privim declarația domnului Gușă cu amuzament și dorința sinceră de a-l vedea în competiție. Gușă e un vorbitor bun. Spre deosebire de săracul Enache, e echipat cu tot ce trebuie ca să compună (și să se compună pe sine) drept o soluție pentru orice demnitate publică. Mai ales că Gușă pare că încă mai are acces la niște sertare simpatice, pe care eventualii adversarii nu le-ar prea dori deschise.

Drama de la păcănele

După ce a numit un hair-stylist la conducerea păcănelelor naționale, domnul Ciolacu îl revocă. Fostul manechin Pascu e atât de isteț încât provoacă instantaneu un hohot de râs la nivel național. Recunoaște că nu are nici o legătură cu domeniul pe care e pus să-l păstorească. Recunoaște că e acolo pentru că l-a trimis partidul. Ca să-l mânuiască cum trebuie, pe un salariu care merită orice sacrificiu.

Nu ne prea așteptam la acest moment de comic maxim. Afacerea jocurilor de noroc e unul dintre cele mai sensibile subiecte la Românica de azi. Una care ar avea nevoie de mult mai multă atenție din partea societății civile. Probabil simt și reziștii (cum sunt numiți de dejecțiile presei românești) că tema le depășește puterile. Tema încă nu face masa critică necesară unui protest eficient. Iar cei de la butoane se prefac, eficient, că nu există.

Violența din mediul școlar

Se înmulțesc cazurile de agresiune din școlile românești. Doamna Andreea Bodea, directoare la Colegiul I.L. Caragiale din București, remarcă faptul că nu există posibilitatea unor sancțiuni decisive pentru cei dispuși să acționeze violent în mediul școlar. Are perfectă dreptate, croiala legii românești nu permite exmatricularea definitivă a specimenelor care ajung să-și bată profesorii (sau colegii) până la leșin. Considerăm că ar fi o direcție urgentă pentru legislatori. Alături de celelalte, multe, care implică consumul de droguri, nivelul educațional, evaluările indulgente, competența dascălilor. Fiindcă acolo se naște (sau nu) viitorul României. Așa cum încă ne place să-l visăm.

“Toate-s praf… Lumea-i cum este … și ca dânsa suntem noi.” (Mihai Eminescu – Epigonii)