Un studiu arată că ne datorăm existența acelor 1.280 de oameni care au fost, la un moment dat, pe cale de dispariție!

O nouă metodă de deducție a dimensiunilor populației antice descoperă o posibilă scădere drastică care ar fi putut să elimine, aproape, șansa umanității de a supraviețui. Cercetătorii cred că strămoșii noștri pleistocenici s-au redus la doar 1.280 de indivizi reproductori. Studiul (contestat) susține că poate explica discrepanța în registrul fosilier african-eurasiatic. Un grup de cercetători a publicat recent un articol, în jurnalul Știința, pretinzând că a existat o „gravă scădere” în lanțul populației umane – atât de severă încât strămoșii umani s-au redus la aproximativ 1.280 de indivizi reproductori, acum 930.000 de ani, populația umană fiind aproape eliminată.

Glaciațiunile par să fi fost vinovate pentru prăbușirea vieții (de acum aproximativ 930.000 până la 813.000 de ani în urmă). Echipa internațională de cercetare susține că au creat o „metodă nouă” – procesul rapid de coalescență a timpului infinitezimal – pentru a determina cu acuratețe inferențele (deducțiile) demografice.

Noua cercetare indică o scădere gravă a populației timp de aproximativ 117.000 de ani, care ar fi eliminat aproape de exctincție strămoșii noștri pleistocenici – înlăturând 98,7 la sută din populație. Acest lucru înseamnă că, potrivit acestui studiu, întreaga populație umană actuală poate fi urmărită, înapoi, până la acești 1.280 de indivizi.

15:24, 13.11.2024 • ECONOMIE

Bursa de Valori București, evoluții mixte, în tranzacțiile de miercuri

„Discrepanța în registrele fosile africane și eurasiatice poate fi explicată de această scădere în Epoca de Piatră timpurie, cronologic”, a declarat Giorgio Manzi, unul dintre autorii principali și antropolog la Universitatea Sapienza din Roma, într-un comunicat de presă. „Coincide cu această perioadă propusă de pierdere semnificativă a evidențelor fosile.”

Dar nu toată lumea este convinsă.

„Ipoteza unei prăbușiri globale nu se potrivește cu dovezi arheologice și fosile umane”, contrazice Nicholas Ashton, un arheolog paleolitic la Muzeul Britanic care nu a fost implicat în studiu, conform Științei. „Rămân întrebări cu privire la ceea ce a declanșat scăderea drastică și ce, după 120.000 de ani, a dus la expansiune.” Autorii studiului cred că evenimentele de glaciere au schimbat temperaturile, au cauzat secete și au eliminat speciile potențial utilizate ca surse de hrană pentru strămoșii umani – toți factori care ar fi făcut viața dificilă pentru cei de pe Pământ. Ei nu au o explicație pentru impulsul brusc al populației care a urmat.

Studiul sugerează, de asemenea, că o restrângere a populației ar fi putut ajuta la diferențierea între neanderthalieni, denisoveni și oamenii moderni.

„Descoperirea deschide un nou domeniu în evoluția umană, deoarece ridică multe întrebări, cum ar fi locurile în care au trăit acești indivizi, cum au depășit schimbările climatice catastrofale și dacă selecția naturală în timpul îngustării a accelerat evoluția creierului uman”, a declarat Yi-Hsuan Pan, autorul principal și cercetător în genomica evolutivă și funcțională la Universitatea Normală din China de Est, într-un comunicat de presă.

Precizia descoperirilor, totuși, poate fi îndoielnică, potrivit liderului grupului pentru genetica populației la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă din Germania, Stephan Schiffels. El a declarat pentru AFP că este „extrem de sceptic” că cercetarea ar putea determina numere atât de exacte și că „nu va fi niciodată posibil” pentru un astfel de studiu, referitor la vremuri atât de vechi, să fie sigur pe o cifră atât de exactă.

Noul studiu se bazează pe un model computațional proaspăt conceput – privind 3.154 de secvențe genomice umane moderne în timp ce extrapolează mutațiile genetice – pentru a regresa în timp și a arăta că strămoșii umani timpurii au suferit o pierdere extremă de viață și diversitate genetică.

Schiffels, potrivit AFP, a remarcat și că datele utilizate în cercetare nu sunt noi și că niciun alt model anterior nu a arătat o prăbușire a populației.

Janet Kelso, biolog computațional la Institutul Max Planck, a declarat pentru Știință că acest concept al îngustării nu ar putea fi atât de răspândit pe cât cred autorii, spunând că semnalele genetice pentru acesta sunt puternice doar în populațiile africane actuale. Acest lucru înseamnă că o eventuală îngustare ar fi fost probabil limitată la anumite populații ancestrale. Concluziile, spune ea, „deși intrigante, ar trebui probabil luate cu o oarecare precauție și explorate mai departe.”

A fost „o reacție aproape unanimă printre geneticienii populației, oamenii care lucrează în acest domeniu, că articolul era neconvingător”, a declarat Aylwyn Scalley, cercetător în genetică evolutivă umană la Universitatea Cambridge, pentru AFP.

Pontus Skoglund de la Institutul Francis Crick a declarat pentru AFP că este de acord cu ceilalți care pun sub semnul întrebării cercetarea. „Este greu”, spune el, „să fii convins de concluzie.”

Ipoteza este pusă la îndoială din mai multe motive:

Dovezi arheologice și fosile umane

Unii cercetători, cum ar fi Nicholas Ashton, argumentează că ipoteza unei scăderi dramatice a populației nu se potrivește cu dovezile arheologice și fosilelel umane disponibile. Există incertitudini cu privire la ceea ce ar fi putut declanșa o asemenea scădere drastică și la ce a urmat după aceea.

Datele utilizate și precizia studiului

Alți experți, cum ar fi Stephan Schiffels și Janet Kelso, pun sub semnul întrebării datele și precizia metodelor folosite în acest studiu. Ei sunt sceptici cu privire la capacitatea de a determina numere precise și susțin că este greu să fii sigur, cu o asemenea exactitate, în ceea ce privește o perioadă atât de îndepărtată în timp.

Semnale genetice limitate:

Janet Kelso menționează că semnalele genetice care susțin ipoteza unei îngustări severe a populației sunt puternice doar în populațiile africane actuale, sugerând că o astfel de îngustare ar fi fost probabil limitată la anumite populații ancestrale.

Cercetarea, deși extrem de atrăgătoare ca teorie, este pusă sub semnul întrebării din cauza divergențelor și incertitudinilor din partea comunității științifice, care caută mai multe dovezi și clarificări pentru a valida sau invalida ipoteza prezentată în studiu.

Și dacă, totuși, a fost așa?

Dacă ipoteza unei scăderi dramatice a populației umane în trecutul îndepărtat s-ar dovedi a fi adevărată, ar avea implicații semnificative pentru înțelegerea noastră despre evoluția umană și pentru modul în care ne percepem ca specie. Iată câteva posibile consecințe:

Originea și evoluția umană: Confirmarea unei scăderi dramatice a populației ar schimba modul în care înțelegem evoluția umană. Ar putea indica faptul că oamenii moderni au avut o istorie mai fragilă și mai vulnerabilă decât s-a crezut anterior, și că am supraviețuit doar datorită unor circumstanțe sau evenimente norocoase.

Impactul asupra geneticii umane: O astfel de scădere a populației ar fi putut conduce la o pierdere semnificativă a diversității genetice umane. Acest lucru ar putea avea consecințe asupra sănătății și adaptabilității noastre la schimbările de mediu și epidemiologice de astăzi.

Reflectarea asupra vulnerabilității umane: Descoperirea că populația umană a fost la un moment dat aproape de extincție ar putea servi ca un semnal de alarmă pentru vulnerabilitatea noastră continuă ca specie. Ar putea stimula o mai mare conștientizare a necesității de a proteja biodiversitatea și de a gestiona resursele planetei într-un mod sustenabil.

Impactul cultural și social: Această descoperire ar putea alimenta o nouă reflecție și discuție în societatea noastră despre natura umană, resursele planetei și responsabilitatea noastră față de viitorul nostru și al altor specii. Ar putea, de asemenea, să influențeze modul în care ne raportăm la mediul nostru și la diversitatea culturală și etnică a lumii.

Confirmarea ipotezei unei scăderi dramatice a populației umane ar avea consecințe profunde asupra modului în care ne percepem și interacționăm cu lumea înconjurătoare, stimulându-ne să ne gândim la viitorul nostru, ca specie și la modul în care gestionăm resursele și mediul în care trăim.