De la imaginile înfiorătoare din leagănele de copii, din 1990, la reforma sistemului de „Protecția Copilului”

Dacă în multe domenii reformele s-au prelungit printr-o nesfârșită tranziție, în ceea ce privește „Protecția Copilului” am înregistrat o evoluție incredibilă, de la criza „orfanilor României” care devenise o problemă internațională în 1990, reușind să avem unul din cele mai bune sisteme de protecție din Europa, cel puțin din punct de vedere legislativ, pentru că în administrarea sistemului sunt încă foarte multe probleme.

Această evoluție este descrisă în cartea „Voices from the Silent Cradles”, a Marielei Neagu, cercetător la Universitatea din Oxford. Cartea a apărut în 2021 la Editura „Policy Press” din Marea Britanie, iar în acest an traducerea acestui volum a apărut, cu titlul „40 de istorii de viață din leagănele de copii”, la editura Universității Babeș Bolyai. Mariela Neagu a fost în perioada 1997 -2006 coordonator de programe în cadrul Reprezentanței Comisiei Europene la București, ocupându-se de problematica drepturilor copilului, iar în perioada 2007 – 2009 a fost președinte al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului. Așadar, e o foarte bună cunoscătoare a sistemului, pentru că a participat la reformarea acestuia.

Cartea relatează experiențele de viață a 40 de tineri care au crescut în centre de plasament sau au fost adoptați de familii din țară și din străinătate, dar în primele capitole e prezentată evoluția sistemului de protecție a copilului din România, de la circumstanțele care au dus, în timpul comunismului, la instituționalizarea a sute de mii de copii, ajungându-se ca în 1990 România să devină un „caz de studiu” la nivel internațional după ce televiziunile occidentale au prezentat imagini înfiorătoare din casele de copii din România.

Cauzele dezastrului. De la utopia „industrializării socialiste” la „Decretul” prin care regimul Ceaușescu a intervenit brutal în viețile românilor

În anii 80, în toată țara erau sute de leagăne sau case de copii în care erau internați copii nedoriți sau abandonați în grija statului din cauză că părinții nu puteau să îi crească sau copii care se nășteau sub greutatea normală ori cu probleme de sănătate și nu erau lăsați în familie, erau internați în leagăne pentru copii de 0 – 3 ani. S-a ajuns la această situație după imixtiunea brutală a regimului comunist în viețile românilor.

Scopul regimului Ceaușescu de a crea o „industrie socialistă” presupunea o creștere puternică a populației, iar pentru asta a fost pusă în practică o politică  demografică agresivă. Prin Decretul 770/1966 au fost interzise avorturile și a fost declanșată, cu ajutorul Miliției, Securității și chiar a Ministerului Sănătății, o vânătoare a femeilor gravide care încercau să avorteze și a cadrelor medicale care le provocau avortul ilegal. Mii de femei au murit din cauza condițiilor precare în care era provocat avortul, dar altă urmare a fost creșterea numărului de copii abandonați în grija statului.

Ca urmare a creșterii nașterilor neplanificate sau nedorite, Marea Adunare Națională a aprobat Legea 3/1970 „privind regimul ocrotirii unor categorii de minori”, în baza căreia se instituționaliza ocrotirea minorilor care nu puteau fi îngrijiți de părinți.

Minorii erau internați în leagăne și case de copii. Majoritatea adăposteau sute de copii, deși nu existau resurse financiare necesare. Mulți dintre copiii internați sufereau de distrofie, subnutriție și din cauza igienei precare. Mulți copii mureau în aceste instituții „de ocrotire”. O statistică: în 1983 – 1987, rata mortalității infantile în județul Iași era de 20,4%, dar în leagănele și casele de copii din județul Iași rata mortalității era 60%.

Numărul copiilor internați nu putea fi cunoscut din cauza lipsei unor registre întocmite cu rigurozitate. Potrivit „Cărții Albe a Copilului”, în România erau 48.902 de copii instituționalizați, dar potrivit lucrării „Politica pro-natalistă a regimului Ceaușescu”, a lui L Jinga, erau instituționalizați 125.000 de copii.

În 1990, imaginile înfiorătoare din casele de copii din România au impresionat întreaga lume

Situația copiilor din leagănele și casele de copii din România a impresionat întreaga lume. În primele zile ale lui ianuarie 1990, televiziunile occidentale transmiteau imagini înfiorătoare din casele de copii și subiectul„orfanilor români” a avut un impact puternic, devenind o „problemă internațională”.

Condițiile de trai ale copiilor internați în centrele de stat a devenit o cauză susținută de celebrități, dar și de oamenii simpli. În toată țara soseau convoaie de TIR-uri din toate statele europene, cu „ajutoare”, în special pentru leagănele și casele de copii, de la haine și medicamente la mobilier și instrumentar medical. Spre exemplu, numai din Newcastle, Marea Britanie, au sosit în 1990 și 1991 la casele de copii din județul Galați 29 de TIR-uri cu „ajutoare”.

Colecte pentru „orfanii României” organizate de soțiile „Beatles”-ilor și BBC. Milioane de lire sterline risipite prin „corupția locală”

Foarte multe celebrități s-au implicat în campaniile pentru susținerea cauzei copiilor din casele de copii din România. Una din primele colecte de fonduri a fost organizată de soțiile membrilor trupei „Beatles”.

S-au alăturat cauzei și instituții de presă. La emisiunea pentru copii „Blue Peter” din Marea Britanie, a fost organizată o ediție specială dedicată „orfanilor României” prin care se spera obținerea a 600.000 de lire sterline. Emisiunea a avut un succes care a depășit toate așteptările: au fost adunate 6,5 milioane de lire sterline.

Erau bani cu care puteau fi rezolvate multe probleme, dar, potrivit unui reportaj al BBC din anul 2000, o mare parte a celor 6,5 milioane euro „a fost pierdută prin corupția locală”.

Au luat amploare adopțiile internaționale. „New York Times”, în 1991: „este o mare afacere și este foarte murdară”

Din cauză că multe centre erau numite în presă „orfelinate” a apărut un interes uriaș pentru adopțiile internaționale. În acest context, mamele biologice, femeile vulnerabile care în anii 80 au fost forțate să aibă copii și să îi lase în grija statului, au devenit ținta unei „faune” puse pe făcut bani din adopțiile internaționale, de la avocați sau șefi ai caselor de copii la intermediari de adopții.

Nu era vorba de asigurarea unei mediu de viață mai bun pentru un copil. Acesta era doar motivul invocat formal. Era o afacere. Mulți dintre cei care adoptau „orfani” din România o făceau pentru că nu îndepliniseră condițiile de a deveni părinți adoptivi în propria țară și încercau să își cumpere copii din România.

Și subiectul adopțiilor internaționale a ajuns în presa internațională. Redăm un citat dintr-un articol publicat de „New York Times” în 1991, în care un purtător de cuvânt al Guvernului României descria situația: „Este o mare afacere și este foarte murdară, pentru că se bazează pe sentimente și este folosită de acești rechini care profită de aceste sentimente. E foarte greu să faci ordine în toată această afacere”.

Prin Legea 11/1990, Parlamentul a încercat să facă ordine în sistemul de adopții dar haosul a continuat și prin Legea 48/1991 a fost impusă prevederea că pot fi adoptați numai copiii care erau înregistrați de peste 6 luni la Comitetul Național pentru adopții. Dar nici această condiționare nu a pus capăt comerțului cu copii.

În 1997, a apărut Departamentul pentru Protecția Copilului. A fost primul sistem public descentralizat în România după 1990

După schimbarea de guvern din 1996 au fost înregistrate primele schimbări semnificative în sistemul de protecție a copilului. În 1997 a fost înființat un Departament pentru Protecția Copilului. Acest departament era condus de Cristian Tăbăcaru, care înainte de a deveni secretar de stat organizase filiala „SERA România” a „SERA” (Solidarite Enfants Roumains Abandonnes) a bancherului francez Francois Decombre, care promova adopțiile internaționale.

Sistemul de Protecția Copilului a fost primul sistem public descentralizat din România, pentru că în București și în toate județele au fost inființate directorate aflate sub coordonarea Departamentului  pentru Protecția Copilului de la nivelul Guvernului.

Tot în 1997, toate Consiliile Județene au preluat în subordine casele de copii. Apărea, în premieră, precursorul modelului actualul, al „DGASPDC”-urilor, adică al direcțiilor de asistență socială și protecția drepturilor copilului. Descentralizarea realizată în România a fost apreciată de toate ONG-urile internaționale de protecția copilului, fiind considerată „un pas inovator, în direcția corectă”.

Însă sistemul a funcționat deficitar, deoarece legislația nu prevedea clar sursele de finanțare. În 1999, s-a produs eșecul care nu putea fi evitat, s-a ajuns la colapsul financiar al sistemului de protecția copilului.

S-a ajuns la penurie de alimente în centre, la lipsa banilor pentru plata salariilor și acest declin financiar a favorizat din nou adopțiile internaționale.

Aderarea la Uniunea Europeană a schimbat situația. Avem unul dintre cele mai bune sisteme de protecție a copilului

Colapsul economic al sistemului de protecția a copilului din România a provocat o intervenție fermă a Comisiei Europene, care a numit raportor pentru România pe Baroana Emma Nicholson de Winterbourne, o persoană fermă, descrisă ca „o combinație între Margaret Tatcher și Maica Tereza”. Emma Nicholson și comisarul european pentru extindere, Gunter Verheugen, s-au implicat personal în cauza copiilor instituționalizați din România.

În urma demersurilor lor, Consiliul Europei, format din șefi de state și prim miniștri din stale UE, a condiționat deschiderea negocierilor de aderare prin angajamentul Guvernului României că va asigura finanțarea Sistemului de Protecția Copilului.

România a fost singura țară candidată din Europa de Est pentru care aderarea  la Uniunea Europeană a fost condiționată de respectarea drepturilor copilului. Sub presiunea acestei condiționări, în 2004, a fost adoptată noua legislație în domeniul protecției drepturilor copilului cu ajutorul unui grup de 5 experți din statele UE. Noua legislație a inclus Legea 272/2004 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului și Legea 273/2004, privind Procedura Adopției.

Aceste legi au introdus în legislația națională recomandările Convenției ONU privind Drepturile Copilului și au interzis aproape complet adopțiile internaționale.

În prezent, România are, din punct de vedere legislativ, unul dintre cele mai bune sisteme de Protecție a Drepturilor Copilului din Europa, dar sunt mari probleme în administrarea sistemului.

Dincolo de cazurile care apar la știri, una dintre aceste probleme este exploatarea sexuală a minorilor din centre de plasament și case de tip rezidențial, care a fost menționată în ultimii ani și în rapoartele anuale ale Departamentului de Stat din Statele Unite cu privire la situația drepturilor omului în România.