Când Hank a întâlnit-o pe Stella: există, oare, dor galactic?

Publicat: 22 iun. 2024, 06:47, de Radu Caranfil, în NECONVENTIONAL , ? cititori
Când Hank a întâlnit-o pe Stella: există, oare, dor galactic?

Într-un colț prăfuit al Arizonei, undeva în anii ’50, un fermier pe nume Hank își trăia zilele în tăcere și rutină. Hank era un bărbat simplu, văduv de câțiva ani, rămas singur la ferma sa. Ce cultiva el acolo, în antecamera unui deșert mortal, nu mai știe nimeni. Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos câmpurile, Hank a descoperit ceva ce avea să-i schimbe viața: o farfurie zburătoare prăbușită, ascunsă, nu departe de culturile lui amărâte, printre dunele de nisip ale deșertului Mojave.

Era o descoperire uimitoare, dar Hank, un om pragmatic și reținut, nu a spus nimănui. Nu voia curioși sau probleme. Și-a legat farfuria de tractor și a târât-o cu greu până la șopronul său. De atunci, farfuria zburătoare a devenit secretul său cel mai prețuit și obsesia sa zilnică.

Zi după zi, Hank și-a petrecut timpul în șopron, curățându-și noua comoară. Nava era fascinantă, cu suprafața ei metalică și formele neobișnuite. Cu toate eforturile sale, Hank nu a reușit să pătrundă în interior. Nu exista nici o trapă vizibilă, iar tehnologia din fața sa părea venită dintr-o altă lume – ceea ce și era.

Anii treceau, iar Hank nu renunța. A vopsit farfuria, a lustruit-o și a avut grijă de ea cu un devotament rar întâlnit. Era farfuria lui zburătoare. Câți oameni se pot lăuda cu așa ceva? O îndrăgea nespus și se hrănea cu gândul că, într-o bună zi, farfuria lui se va deschide singură și își va destăinui secretele.

Din când în când, nava emitea un zumzet bizar și lumini hipnotice care păreau să danseze pe pereții șopronului. Hank privea aceste fenomene cu o curiozitate tăcută, dar și cu o doză de teamă. Începea să simtă că zumzetul nu-i face bine. Îl întrista cumplit.

Zumzetul se intensificase și nopțile îi deveniseră foarte neliniștite. Începuse să aibă visuri tulburătoare. Se năștea, în visele sale, o formă energetică nedefinită, care părea că încearcă se se smulgă din nedeslușit și să ajungă la o formă umană. Nu reușea, probabil se isca din foarte mari adâncimi ale propriului subconștient. Dar se trezea cu ecoul unei voci care repeta, mereu, aceeași șoaptă. Luminara, Luminara, Luminara, pe un ton blând și aproape duios.

Se trezea buimac și nefericit. Pornea hai-hui spre deșert, rostind fără voie Luminara, Luminaaara, Luuuuumiiinaraaaa… Se iscase în el un sentiment pe care nu-l cunoscuse niciodată. O foame, o sete insațiabilă. O absență insuportabilă. Au fost clipe în care a bănuit, sincer, că era îndrăgostit de ceva imposibil de atins. Trăia un dor nebun, fără sațiu, un dor cosmic, de neînceput, de nesfârșit.

După ani de încercări și eșecuri, Hank a ajuns la concluzia că farfuria zburătoare i se va refuza etern. Mai mult, simțea că îi afectează sănătatea. O vreme a evitat șopronul, deși zumzetul farfuriei (pe care o numise Stella) îl chema ritmic, discret, obsedant. Anii trecuseră în singurătatea lui nesingură. Îmbătrânea și se simțea sfârșit de puterea de a mai pătrunde enigma. Cu inima grea, Hank a decis că e timpul să se despartă de secretul său de preț.

A urcat farfuria pe platforma tractorului și a dus-o la cimitirul de mașini din apropiere. Acolo, printre rablele ruginite și uitate de timp, Hank a găsit un loc unde să-și lase comoara. Lacrimi îi curgeau pe obraji în timp ce privea ultima oară farfuria zburătoare. Era o despărțire dureroasă, dar necesară.

A plecat de la cimitirul de mașini cu sufletul împovărat, dar și cu sentimentul că făcuse ce trebuia. Ani mai târziu, pe patul de moarte, Hank și-a amintit de farfuria zburătoare și de anii în care a îngrijit-o. A murit cu un zâmbet enigmatic pe buze, purtând cu el secretul unei vieți pline de mister și tăcere. Nu a fost nimeni lângă el să-i acopere pleoapele.

Astăzi, farfuria zburătoare stă ascunsă printre mașinile vechi, îmbătrânind și ea, acoperită de rugină și uitare. Pentru cei foarte puțini care au șansa de a o privi îndeaproape, e doar o altă relicvă dintr-o epocă apusă. Bună de-o poză, poate, în fugă. Poate o glumă pusă la cale de un bricoleur iscusit. Dar pentru Hank, a fost ceva mult mai mult – o parte din viața lui, un mister neelucidat și un secret prețuit până la sfârșit.

Martori (care doresc să-și păstreze anonimatul) au relatat că farfuria zburătoare din cimitirul de mașini încă zumzăie bizar. În liniștea amurgurilor fierbinți, pare să se audă, dacă ești atent, un cuvânt de pe altă lume. Luminara, Luminara, Luminara.