33 de ani de la puciul din august 1991: lovitura de stat care a grăbit sfârșitul Uniunii Sovietice

Pe 19 august 1991, istoria a fost martora unei încercări disperate de a salva Uniunea Sovietică de la destrămare. În zorii acelei zile, un grup de lideri conservatori ai Partidului Comunist, sprijiniți de KGB, au orchestrat o lovitură de stat împotriva președintelui Mihail Gorbaciov, cu scopul de a opri reformele care promiteau să transforme URSS într-o federație de state independente.

Gorbaciov, aflat în vacanță într-o vilă din Crimeea, a fost izolat de complotiști, care l-au declarat „bolnav” și au încercat să preia controlul țării. În fruntea acestei tentative de puci s-au aflat figuri proeminente ale regimului sovietic: premierul URSS, șeful KGB, ministrul Apărării și ministrul de Interne, reuniți sub numele de Comitetul de Stat de Urgență (ГКЧП). Cu o zi înainte de semnarea unui nou tratat unional care ar fi transformat URSS într-o federație mai descentralizată, aceștia au acționat, sperând să restaureze vechea ordine centralizată.

Însă planul lor a fost prost organizat și a eșuat rapid. Opoziția fermă a președintelui rus Boris Elțîn, care a speculat momentul și s-a impus ca lider al populației din Moscova, a fost crucială în dejucarea puciului. Mii de oameni au ieșit pe străzile capitalei pentru a apăra reformele inițiate de Gorbaciov, înfruntând tancurile și soldații trimiși de complotiști. Într-o conferință de presă televizată, liderii puciului au apărut vizibil timorați, incapabili să convingă națiunea de legitimitatea acțiunilor lor.

După doar trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eșuat, iar Gorbaciov a revenit la putere. Însă evenimentele au declanșat un lanț de reacții ce au dus la prăbușirea rapidă a Uniunii Sovietice. Tentativa de a salva imperiul comunist s-a transformat într-o accelerare a destrămării sale. Peste câteva luni, la 31 decembrie 1991, URSS se autodizolva, iar Gorbaciov demisiona, marcând sfârșitul unei epoci și începutul unei noi ere în Europa și în lume.

De la preluarea puterii în 1985, Mihail Gorbaciov a inițiat un program de reforme, cunoscut publicului larg prin termenii emblematice „perestroika” (reconstrucție) și „glasnost” (transparență). Aceste reforme au întâmpinat imediat rezistența și neîncrederea conservatorilor din cadrul sistemului comunist sovietic. Schimbările propuse de Gorbaciov au declanșat însă și forțe pe care nu le anticipase, în special o creștere a naționalismului în regiunile Uniunii Sovietice unde alte naționalități erau majoritare față de ruși. Această situație a alimentat temerile liderilor sovietici că unele republici unionale, sau chiar toate, ar putea să părăsească statul federal. După negocieri dificile, s-a ajuns la un consens privind un nou tratat unional, care ar fi transformat republicile în state independente, dar unite într-o federație cu un președinte comun, politică externă și armată comune. Tratatul era programat să fie semnat pe 20 august 1991. Deși conceput pentru a salva Uniunea Sovietică, conservatorii se temeau că republicile mai mici, în special Estonia și Letonia, ar putea cere independență totală, urmând exemplul Lituaniei, care își proclamase deja independența la 11 martie 1990.