Un coșmar și spaima de răzbunare: gândacii noștri

Ce-o fi p-acolo, în spatele tuturor vietăților care ne populează spaimele zilnice? Cine sunt gândacii ăștia? De unde au apărut? De ce nu avem curaj să-i strivim?

Mă bântuie un coșmar. Pentru că stau la parter, într-o zonă încă apropiată de câmp, din când în când mă trezesc cu câte o insectă (măricică) prin baie. O descopăr mai ales noaptea, când, din cauza luminii subite, aleargă să se ascundă pe sub mașina de spălat. O ucid, de fiecare dată, fără pic de respect pentru ideea că orice formă de viață merită respect și îndurare. De aici pleacă totul. Coșmarul.

Fiindcă mă bântuie ideea că vietatea ucisă are, undeva, un părinte uriaș, o rudă răzbunătoare. Ceva cumplit. Care mi se arată, în vis, și mă nimicește. Ezită niște clipe lungi, își agită excrescențele chitinoase, mă terorizează înainte de a mă ataca decisiv.

La acest moment mă trezesc, de regulă. Fericit că nu a fost decât un vis și creatura răzbunătoare nu există, de fapt. Rămân mereu cu bănuiala că, undeva, în vis, ar fi fost posibilă și o negociere cu monstrul. Pe care nu am dus-o la capăt, de frică.

Nu am negociat, dar sunt fericit că, în realitate, voi continua să respir. Să mai scriu câte ceva. Și mă gândesc, zile în șir, la gândacii dezgustători pe care, de teama Monstrului din vis, nu-i strivim.

Ne-au umplut casele, defilează nonșalant peste tot. Înghit spațiul nostru intim, pătrund indecent în tot ce ne aparține. Se hrănesc cu spaimele noastre, tropăie strident prin toate rămășițele speranțelor noastre.

Gândacii noștri.

Grăsunei, dibaci la ascuns, propulsați impresionant.

Obraznici, impudici, agresivi și imorali.

Politicienii, prieteni dragi.

Dejecțiile spațiului public românesc. Ridicolul zilnic al imposturii cu ifose. Infecția de neoprit a instituțiilor noastre. Gunoaiele triste ale unei societăți bolnave grav.

Gândacii noștri.

Nu pe-aceștia îi strivesc, din când în când, în baie. Dar, foarte des, mă gândesc că ar trebui striviți măcar câțiva. Și numai ca să vedem dacă apare, în sfârșit, Gândacul Cel Mare. Ca să-i răzbune sau, știu și eu, să negocieze.

Fiindcă, dacă există un Foarte Mare Gândac, ar trebui să existe, în capacitățile Domniei Sale, și ceva mai multă capacitate de înțelegere. Și plecăm de la ideea că, dacă i-a trimis încoace pe ăștia mici, care ne mănâncă zilele, există un plan. Așa cum ne învață istoria și bunul-simț, orice plan poate fi negociat.

Suntem dispuși la negocieri! Arată-te, o, Gândac Suprem!

Și… dacă există acest Gândac Suprem… ar fi el, oare, capabil să-i stăpânească pe ăștia mici? Ce argumente ar folosi ca să-i cheme la rațiune? Ce compensații le-ar oferi ca să renunțe la viețile noastre? Și, mai ales, ar fi capabili să respecte înțelegerea?

La asta mă gândesc, zile în șir, după ce strivesc un gândac (măricel), în baie.