Vreți Simion? Luați Simion, mânca-v-aș!

Suntem captivi într-o farsă națională, în care turul întâi al alegerilor prezidențiale seamănă mai degrabă cu o ruletă rusească jucată cu pistolul descărcat. Pe cine votăm? Nu știm, pentru că opțiunile sunt fie grotești, fie inerte, fie irelevante. Dar tăcerea noastră la urne, deși tentantă, nu este o soluție. Cum poți protesta într-un sistem care îți oferă doar iluzia alegerii? Poate că dilema nu e dacă să votăm, ci cum să transformăm un gest inutil într-un semnal imposibil de ignorat.

Cine sunt, de fapt, acești candidați? Și de ce ne oferă alegerile din 2024 doar resemnare și furie?

Turul întâi al alegerilor prezidențiale din România bate la ușă, dar atmosfera nu e una de speranță. Nu simțim freamătul schimbării, nu avem acel sentiment că votul nostru ar putea să definească un viitor mai bun. În schimb, avem un sentiment apăsător de lehamite. De ce? Pentru că întreaga galerie de candidați pare să fie extrasă mai degrabă dintr-o parodie amară decât din rândul unor lideri capabili să își asume cea mai înaltă funcție în stat.

1. Oameni mici pentru o funcție uriașă

Șeful statului român nu e doar o marionetă politică, așa cum tind să fie prezentați în campaniile electorale de partidele care îi susțin. Este șeful diplomației românești. Reprezintă România în lume. Este vocea țării în fața altor lideri, în fața Uniunii Europene, a NATO, a unor forumuri internaționale care definesc viitorul planetei. Și, hai să fim sinceri: dacă acești candidați nu sunt capabili să-și susțină ideile coerent într-o dezbatere națională, ce speranță avem să negocieze cu lideri precum Macron, Scholz sau Biden?

2. Lipsa de pregătire diplomatică: o insultă pentru funcție

Diplomația cere mai mult decât discursuri bine scrise de alții. Cere abilitatea de a gândi strategic, de a naviga printre interesele divergente ale unor puteri globale. Ce ne oferă candidații noștri?

• Marcel Ciolacu: Om de partid, obișnuit cu compromisuri politice și negocieri în spatele ușilor închise, dar complet lipsit de experiență în arta diplomației. Totuși, se consideră un ”negociator abil”. În dezbateri, refuză să ofere răspunsuri clare. Cum ar putea el să abordeze un subiect complex precum extinderea Schengen? Dacă nu poate convinge jurnaliștii români, ce șanse are să convingă liderii europeni?
• George Simion: Sufletul naționalismului de carton. Vorbește mult, dar ideile sunt rareori susținute de un plan concret. Diplomatia? Simion ar transforma orice întâlnire bilaterală într-un concurs de sloganuri. Și când vine vorba de colaborări internaționale? Dacă ai impresia că poți să dai cu pumnul în masă la Bruxelles și să pleci cu fonduri mai mari, îți lipsește lecția fundamentală a diplomației: negocierea.
• Nicolae Ciucă: Fost general, disciplinat, dar robotic. Într-o lume în care diplomația cere și subtilitate, nu doar ordine și strategii, Ciucă ar putea fi un interlocutor decent, dar lipsit de carismă. Orice încercare de a-i depăși limitele conceptuale pare să se blocheze într-o inerție birocratică.
• Elena Lasconi: Energie, entuziasm, dar complet lipsită de pregătirea necesară. Diplomația nu se învață din mers. Nu poți înțelege complexitățile geopoliticii globale doar din experiența de la nivel local, oricât de frumos ar suna povestea unei candidaturi din afara sistemului.
• Mircea Geoană: Singurul cu o oarecare experiență diplomatică, dar îngropat în trecut. Geoană poartă stigmatul unui politician expirat, pentru care calculele personale sunt mai importante decât viziunea pe termen lung.

3. Unde ne ducem cu acești lideri?

Cu niciunul dintre ei nu putem merge prea departe. Politica lor e bazată pe reacții imediate, nu pe viziuni strategice. România are nevoie de un președinte care să fie o busolă, nu un barometru. Șeful statului ar trebui să fie cineva care să inspire, să coaguleze energiile sociale și politice. Ce avem în schimb?

• Politicieni reciclați, cărora le lipsește curajul și competența să pună țara pe un drum clar.
• Oameni captivi într-un limbaj de lemn, incapabili să treacă dincolo de clișeele electorale.
• Candidați pentru care diplomația și politica internațională sunt noțiuni abstracte.

4. Are sens să fie votat vreunul dintre ei?

Realitatea crudă e că NU. Suntem prinși între un naționalism superficial, un populism toxic și un conformism mediocru. Niciunul dintre acești oameni nu inspiră. Nu te uiți la niciunul dintre ei și nu simți că îți poate reprezenta țara cu demnitate. În schimb, ne trezim într-o situație în care votul devine, din nou, un exercițiu de ștampilă pentru „răul cel mai mic”.

Și atunci, de ce votăm?

Poate că votăm pentru că încă mai sperăm că din această masă amorfă, cineva va reuși să fie mai mult decât un produs electoral. Poate votăm pentru că ne simțim datori să participăm, chiar dacă alegerile sunt amare. Dar adevărul e că, la aceste alegeri, nu avem cu cine. Și asta ar trebui să ne sperie mai mult decât orice.

Dacă mai votăm:

Am simțit, mereu, cum se apropie acest moment. L-am presimțit și ne-am temut de clipa când vor fi murit toate emoțiile. Fiindcă exact asta trăim acum. Un moment al disperării profunde, al lipsei totale de încredere în cei care își propun să ne reprezinte.

Un pic de emoție (stimulată inteligent de ”băieții” de la butoane) a mai fost la prima alegere a lui Nea Klaus. O flamă anti-aroganța-lui-Ponta, un gând că neamțul e serios și va măsura de zece ori până să taie o dată. Lucrul bine făcut a fost ultimul concept care ne-a emoționat. Flama s-a stins, Nea Klaus a plutit pe deasupra vieților noastre, rătăcit printre dileme comice de protocol și năzuința de a deveni cea mai rară plantă decorativă a României.

Ne mai trebuie Președinte? Probabil că nu.

Și, iată, ne găsim din nou la alegerea celui care ar trebui să inspire, să ne potrivească cu lumea, să ne aducă prieteni, să ne deschidă lumii, să gândească soluții deștepte într-un plan în care suntem, de regulă, servili, prudenți, neinteresanți, ratați.

Momentul este extraordinar. Nu s-au adunat niciodată atâtea non-valori politice cu pretenții la fotoliul de Președinte. Ciolacu nu are chef de președinție, Ciucă ar avea chef, dar e moale, Lenuța e depășită complet de misiune, Geoană e un roboțel comic. Și mai rămâne Simion.

Georgică

Georgică (de care am râs cu orice ocazie, fiindcă e atât de vizibilă filiația PPDD, ideologia, obiectivele, mijloacele de convingere a prostimii care așteaptă o abordare pro-activă acolo unde e vorba despre pomană) are șaua solid ancorată de gloaba care-l va târî în turul doi. Gloaba asta are potențial de 20%, poate și mai mult. Se adună pe sub flamurile neaoșiștilor o grămadă de prostime. Și a făcut-o dintotdeauna.

De la toate experimentele politice gen Vatra Românească, PUNR, PRM, PPDD, a existat acolo o parte a românilor care văd lucrurile așa. Cu flăcăi politici deghizați în folcloriști de nedeie, cu șmecherași care profită de pe urma unui așa-zis anti-sistem de conivență, cu ”salvatori ai neamului” care nu uită se menționeze cât de toxică e Uniunea Europeană.

Potențialul lor electoral a crescut, fiindcă lumea e nemulțumită și se crede furată de ”sistem”. Aici genul Georgică are un teren fertil, câtă vreme Puterea e preocupată doar cum să satisfacă deal-urile de compromis cu clientela, inventează agenții sinecuriste, dezvoltă, neabătut, un aparat administrativ ridicol și retribuit anormal.

De performanțele economice ale României nu e cazul să mai pomenim. Se văd cu ochiul liber.

Astfel încât:

.. cel mai probabil este ca în turul doi să acceadă Marcel (cu un aparat de partid consistent în spate) și Georgică, omul care întruchipează, atât cât se pricepe el, dorința de revanșă a tuturor celor care (într-o societate ideală) ar trebui să dea examen pentru dreptul la vot.

Nu-i vorbă, acest pomenit examen ar trebui să fie reinventat. Lumea din care extrage PSD voturi e total iresponsabilă din punct de vedere cultural, politic, educațional.

Vom asista la un meci al pomanagiilor disciplinați cu pomanagii de aspirații. Vor fi, acolo, la întâlnirea finală, aproape toți cei care așteaptă de la România să-i care în spate. Să le dea, să le ofere, să dea cu ciordi de la grăsanii din UE și să le dea și lor, să accepte orice ”sprijin”, fie el și de la Putin.

Dictatura pomanagiilor

Când îi auziți prin celebrele vox-uri de tv, amărâții de care vorbim zic că vor ”mai bine”. Mai bine nu are nici o legătură cu politicul românesc. E vorba, acolo, doar de așteptarea nesfârșită a sărăcimii ca, cineva, să planteze la poarta gospodăriei niște ajutoare.

Pe-aici suntem. Aici am coborât. Acest gen de electorat va decide soarta României. Acest gen de electorat asta așteaptă. Și, dacă suntem cuminți, meciul final de la prezidențiale va fi exact așa cum nu ne-am așteptat.

Probabil cel mai tentant, în aceste condiții, va fi să-l sfidați pe Marcel. Și dictatura pomanagiilor întârziați istoric. Astfel, opțiunea Georgică va deveni ”un diavol mic”. Un experiment național realmente sfidător. Și, dacă lucrurile decurg așa cum NU ne așteptăm, probabil cel mai amuzant mandat de Președinte al României.

Acum, nu vă obosiți prea tare. Vor fi acolo Serviciile. Care ne vor furniza, din nou, soluția corectă.

Băgați din suflet, dragi prieteni!

Luați Simion, mânca-v-aș! Cinci ani de distracție absolută sunt tot ceea ce ne dorim.

Oricum, nu ne bagă nimeni în seamă.