Se mai răzgândește cineva? Alegeri cu pistolul propriilor convingeri la tâmplă…

Duminică e votul. Ziua cea mare. Sau poate „mica mare zi”, dacă ne uităm la ce-a rămas din speranțele noastre. E ultima noapte de „libertate” – de gândit, de ales, de aruncat un ochi în oglindă să vedem dacă figura pe care o vedem e a unui cetățean responsabil sau doar a unui alt pion amorțit. Și cu toate acestea, ne întrebăm: mai contează? Se mai răzgândește cineva?

Decizia Curții Constituționale de a renumăra voturile din primul tur al prezidențialelor a fost bomboana amară pe tortul haosului electoral. Un gest care n-a rezolvat nimic, dar a semănat și mai multă neîncredere. „Mai trăim în democrație?”, se întreabă mulți. Poate da, dar una improvizată, cusută cu sfoară groasă de manipulare și panică.

Polarizare extremă și efectul de tunel

Românii sunt mai divizați ca niciodată. Două tabere urlând una la alta peste garduri imaginare, fără să mai audă nimic altceva decât propriile ecouri. Nu mai discutăm, doar vociferăm. Polarizarea electorală a ajuns la un nivel grotesc. Fiecare tabără și-a construit o narațiune în care „ceilalți” sunt fie dușmanii poporului, fie agenții schimbării apocaliptice. Și în tot acest zgomot, cine ar mai avea curajul să spună: „Stai, poate greșesc?”?

Suntem prizonierii unui efect de tunel. Alegem să vedem doar ce ne confirmă convingerile, iar orice altceva devine „fake news”, „propagandă” sau „manipulare”. Într-o astfel de atmosferă, schimbarea de opinie devine un sacrilegiu. Să admitem că poate cel pe care-l urâm nu e complet rău, iar cel pe care-l iubim nu e complet bun – asta ar fi să ne smulgem singuri certitudinile. Și cine mai are timp pentru introspecție într-o lume care urlă nonstop?

Galeriile ideologizate și moartea fairplayului

Am ajuns exact în acel moment în care politica seamănă mai mult cu un derby de fotbal decât cu un dialog democratic. „Ai noștri” sunt cei mai buni, cei mai cinstiți, cei mai patrioți. Adversarii? Niște lași, mincinoși, trișori, lipsiți de onoare, incapabili să înțeleagă cât de valoroase sunt „culorile” pe care le susținem noi. În loc să discutăm idei, huiduim. În loc să căutăm soluții, ne asmuțim unii împotriva altora. Suntem niște galerii, fiecare cu imnurile și înjurăturile proprii, convinși că orice compromis e o trădare.

Cum am ajuns aici? Poate din nevoia de apartenență într-o lume tot mai fragmentată. Poate pentru că politicienii au descoperit că ura și tribalismul sunt mult mai eficiente decât apelul la rațiune. Sau poate pentru că e mai simplu să reduci realitatea la un meci în alb și negru, decât să recunoști că nuanțele de gri cer mai mult efort. Cert e că, astăzi, pozițiile noastre sunt ireductibile. Nu mai vrem să înțelegem; vrem doar să câștigăm. Și cu fiecare victorie de-asta, golim politica de sens, transformând-o într-o simplă luptă de stradă cu steaguri diferite.

Renumărarea voturilor: o decizie care miroase urât

CCR ne-a aruncat în brațele absurdului cu decizia de a renumăra voturile din primul tur. Argumentul oficial? Să asigure corectitudinea procesului. Realitatea? O perdea de fum care a adâncit suspiciunile. De ce acum? De ce în mijlocul campaniei? Ce se urmărește, de fapt? În loc să clarifice lucrurile, Curtea a pus benzină pe foc. Un foc care deja ardea mocnit sub forma neîncrederii cronice în instituții.

Decizia CCR e mai mult decât o gafă procedurală – e un simbol al disprețului față de electorat. Practic, li s-a spus oamenilor că votul lor contează… dar nu chiar acum. Poate mai târziu. Poate deloc. Și atunci, cum să mai crezi în sistem? Cum să te mai duci duminică la urne cu sentimentul că ai putere?

Haosul ca strategie politică

Haosul nu e un accident. E o strategie. Când oamenii sunt confuzi, demoralizați și furioși, devin ușor de manipulat. E mult mai simplu să conduci un popor care se ceartă între el decât unul care te întreabă pe tine ce faci. Și aici ajungem la marea întrebare: mai e posibilă o schimbare în ultima clipă?

Teoretic, da. Practic, însă, șansele sunt infime. Într-o societate atât de polarizată, cei care se răzgândesc sunt excepții, nu regula. Alegătorii sunt bombardați constant cu mesaje care să le întărească opțiunile inițiale. Algoritmii rețelelor sociale le servesc doar ce vor să audă. Politicienii joacă aceeași placă uzată, bazându-se pe memoria scurtă a publicului. Și așa ajungem să votăm, nu pentru un viitor mai bun, ci pentru „cel mai mic rău”.

Atunci, ce-i de făcut?

Poate că nu toți se mai răzgândesc. Dar unii o pot face. Și pentru aceia, speranța nu e complet pierdută. Problema nu e că românii nu vor să schimbe ceva, ci că li s-a luat abilitatea de a discerne. Dacă vrem ca oamenii să se răzgândească, trebuie să le oferim motive reale. Lideri care să inspire, idei care să provoace, soluții care să convingă.

Dar, mai presus de toate, trebuie să învățăm să gândim dincolo de narațiunile care ne-au fost vârâte pe gât. Să avem curajul să ne punem sub semnul întrebării propriile convingeri. Și poate, doar poate, să ne amintim că democrația nu înseamnă doar votul în sine, ci și procesul de a gândi liber.

Așa că, până duminică, întreabă-te sincer: chiar crezi în ce crezi? Sau doar te ții de o idee din comoditate? Ești sigur că n-ai greșit? Pentru că, dacă nu noi, cine să se mai răzgândească?

Pistolul încărcat cu plumbi al vremii/ E îndreptat spre noi, gata să tragă…

… e scriitura de geniu a unui poet balcanic. Credem că exact despre asta e vorba acum. Acum. Acum. Chiar acum.