Patriarhul Kirill al Rusiei: teama creștinilor față de ”Sfârșitul Lumii” nu există!

În fața conceptului de „Sfârșit al Lumii”, reacțiile umane variază de la frică paralizantă la acceptare senină. Pentru unii, credințele religioase oferă un cadru în care sfârșitul nu este perceput ca o anihilare totală, ci ca o tranziție către o existență superioară sau o reunire cu divinitatea. De exemplu, în creștinism, Apocalipsa este văzută nu doar ca o serie de catastrofe, ci și ca o promisiune a unei noi lumi și a unei vieți veșnice alături de Dumnezeu. Această perspectivă poate diminua teama de sfârșit, oferind speranța unei continuări într-o formă mai pură și mai fericită.

Pe de altă parte, filosofia stoică promovează ideea acceptării inevitabilului și a trăirii în armonie cu natura. Stoicii considerau că totul are un ciclu și că moartea sau distrugerea nu sunt de temut, ci parte integrantă a existenței universale. Această atitudine poate oferi un sentiment de liniște în fața ideii de sfârșit, văzându-l ca pe o simplă etapă în marele ciclu al universului.

În plus, unele tradiții spirituale și filosofice sugerează că, dincolo de distrugerea fizică, există o esență sau conștiință care supraviețuiește. Această credință în continuitatea sufletului sau a conștiinței poate oferi confort spiritual, sugerând că anihilarea totală nu este cu adevărat finalul, ci doar o transformare.

Curajul, prin credință

Astfel, prin prisma acestor credințe și perspective, unii oameni pot găsi curaj și chiar consolare în fața ideii de sfârșit al lumii, percepându-l nu ca pe o anihilare totală, ci ca pe o tranziție către o altă formă de existență sau ca pe o parte naturală a ciclului universal.

Totuși, Apocalipsa e bine să rămână ipotetică…

Aici e problema fundamentală cu retorica Patriarhului Kirill: el nu vorbește despre seninătatea autentică în fața Apocalipsei, ci încearcă să îmbrace în straie spirituale o justificare pentru politicile de stat agresive ale Rusiei. Este o manipulare periculoasă a teologiei pentru a susține o agendă care nu are nimic de-a face cu valorile creștine autentice.

Această încercare de a normaliza amenințările nucleare sub pretextul că „adevărații creștini nu se tem” nu este doar un act de iresponsabilitate, ci și o formă subtilă de terorism moral. Kirill nu îndeamnă la liniște sufletească sau la o reflecție profundă asupra sfârșitului, ci folosește această idee pentru a justifica o escaladare a conflictului. Practic, el transformă credința într-un scut pentru violență și încurajează o atitudine fatalistă, care poate legitima utilizarea armelor de distrugere în masă.

Menirea părintelui spiritual

Această abordare este o deturnare profundă a menirii unui lider religios. În loc să fie o voce a păcii și a reconcilierii, Kirill devine un agent al propagandei, reducând complexitatea credinței creștine la o simplă uneltă politică. În istorie, astfel de alianțe între religie și puterea seculară au dus la cele mai întunecate capitole: cruciadele, inchiziția, justificarea sclaviei. Acum, avem o versiune modernă a acestei tragedii – religia ca justificare pentru amenințarea nucleară.

Patriarhul care se umilește în fața unui politician infect

Este cu atât mai grav că astfel de declarații vin din partea unei figuri care ar trebui să fie un simbol al speranței și al iubirii creștine. Kirill nu doar că dezonorează credința pe care pretinde că o apără, dar și trădează milioanele de enoriași care au nevoie de un ghid moral în fața haosului, nu de un complice al distrugerii.

În esență, problema nu este că oamenii de credință nu ar trebui să vorbească despre politică. Problema este atunci când o fac pentru a justifica războaie, suferință și amenințări existențiale. Kirill nu promovează seninătatea; el promovează obediența față de stat și război. Iar în fața unei asemenea atitudini, întrebarea care rămâne este: cine mai poate avea încredere într-o Biserică ce își abandonează misiunea sacră pentru a deveni un simplu instrument politic?

De aceea avem o veste proastă pentru Kirill:

Apocalipsa nucleară (și orice altă formă a acesteia) este temută de TOȚI creștinii. Pentru că așa suntem noi, oamenii. Oricât de pregătiți am părea să fim pentru moarte, nu ne amuză deloc perspectiva acesteia. Creștini, necreștini.

Promisiunile religioase îndulcesc, oarecum, pastila finalului inevitabil. Cu condiția să le putem ”evalua” atunci cât încă suntem în viață.