Pe cine vom alege: Ion Popescu sau Popescu Ion? Care este singularul de la dilemă?

Atenție, români! În martie (sau poate mai, cine știe, calendarul politicii românești este oricum mai elastic decât moralitatea unui deputat), ne vom înghesui din nou la urne să ne alegem… ei bine, pe cine? După ce Curtea Constituțională ne-a făcut cadou un restart democratic, coaliția supremă – PSD-PNL-USR-UDMR – ne-a pregătit o surpriză: vom vota un singur candidat.

Da, ați citit bine. Un singur candidat. Ați vrut stabilitate? Ei bine, o aveți. Nu trebuie să ne mai batem capul cu „răul mai mic”. Și nici măcar nu mai avem unde să căutăm răul cel mare. El va fi fost eliminat preventiv.

Cine e domnul Ion Popescu?

Domnul Ion Popescu este candidatul ideal, nu doar pentru că e singurul relevant de pe buletinul de vot, ci și pentru că nimeni nu știe exact cine e. E un nume din popor, dar cu o aură de tehnocrat care nu strică. În timpul liber, Popescu rezolvă conflictele globale de la masa din bucătărie și împarte dreptatea la un pahar de compot. Este atât de neutru, încât până și politica internațională ar face o pauză pentru a-l aplauda. Motto-ul său: „Eu sunt pentru toți, dar nimeni nu știe pentru ce.”

Cine va rămâne pe dinafară?

Să facem o recapitulare veselă și succintă.

• Călin Georgescu: va fi respins pentru idei care ar fi fost revoluționare în Germania anilor ’30, dar complet ilegale în România de azi. A venit cu un discurs atât de neconstituțional, încât până și hârtiile de la BEC s-au înroșit de rușine. Cu zâmbetul lui bonom și frazeologii demne de un manual de istorie interbelică, omul a fost trimis să studieze Constituția. La propriu.
• Diana Șoșoacă: va fi exclusă pentru a doua oară, fiindcă un mix de conspirații, live-uri pe Facebook și interpretări dubioase ale legii nu sunt tocmai calificările necesare pentru a deveni șef de stat. Plus că zbieretele, ca formă de exprimare a concepției despre lume și viață, încă nu sunt recunoscute oficial.
• George Simion: va intra, la rândul lui, pe lista neagră, cu șanse serioase de a fi blocat înainte de a ajunge măcar să își imprime afișele. Sloganul „să le dăm foc” s-ar putea să fi fost interpretat cam prea literal de unii membri ai Biroului Electoral Central.
• Candidații exotici: o galerie fascinantă de personaje. Va fi fără iepurași, de data asta. Nea Mircică s-a retras în meditație adâncă, după ce a gafat nepermis de 4.557.891 de ori. Glumițele de gen Terheș vor insista, ca să fie și nițel amuzament p-acolo. Elegantul domn Diaconescu va renunța (deși este singurul care avea toate datele pentru fotoliul de la Cotroceni). Despre ceilalți… numai de bine, dar acăsică, la familie și nepoței.

Coaliția supremă: un singur inel, pardon, candidat

Rămâne, așadar, candidatul unic al Coaliției Supreme – o creație politică atât de perfectă, încât te întrebi dacă nu cumva a fost generată de un AI setat să evite orice opinie controversată. În culise, surse bine informate vorbesc despre Ion Popescu ca fiind marele favorit. De ce? Pentru că e competent, serios și – cel mai important – nu deranjează pe nimeni. O să zici: „Dar nu-i prea plictisitor?” Exact, și asta e ideea. După ani de scandaluri, țara are nevoie de liniște. Cine e mai liniștit decât un tehnocrat care nici măcar nu încearcă să fie carismatic?

Cum vom vota?

Dacă ai impresia că alegerea ta contează, îți spun direct: contează, dar numai cât să valideze sistemul. Te vei prezenta frumos la secția de votare, vei primi buletinul și vei constata că întrebarea e simplă: „Bolojan Ilie sau Ilie Bolojan?” Alegerea va fi simbolică, desigur, dar măcar vei avea iluzia participării.

Ca să mai condimenteze puțin procesul, autoritățile promit un mic experiment: introducerea votului electronic cu o platformă atât de stabilă încât va cădea de câteva ori pe zi, dar suficient cât să putem da vina pe ruși pentru eventualele probleme.

Și acum ce facem?

Ei bine, române, nu rămâne decât să te conformezi. Tradiția „unanimismului” revine în forță. După ce vei vota candidatul unic, vei putea privi cu mândrie spre viitorul nostru democratic: stabil, european, și, cel mai important, lipsit de bătăi de cap.

Rămâne doar întrebarea: care este, totuși, singularul de la dilemă?

Soluțiile rezonabile apar prea târziu

Problema asta, cu întârzierea cronică în identificarea soluțiilor evidente, e ca un cerc vicios care definește politica românească. Soluțiile există, oamenii competenți există, dar mecanismul de selecție pare defect. Alegem în funcție de alte criterii: cine e mai vocal, cine e mai conectat, cine are mai multe like-uri, dar aproape niciodată în funcție de merit sau competență.

De ce ajungem atât de târziu la soluțiile evidente?

1. Sistemul promovează mediocritatea: În politică, oamenii competenți devin adesea incomozi. Ei nu acceptă compromisuri murdare, nu joacă după regulile din culise și, de cele mai multe ori, preferă să stea deoparte decât să se murdărească. Sistemul tinde să îngroape meritul în favoarea obedienței și aliniamentului la interesele de partid.
2. Lipsa viziunii strategice: Deciziile se iau pe termen scurt, în funcție de crizele zilei. Cine mai are timp să gândească pe termen lung când totul e despre damage control? Așa se explică de ce oameni ca Ilie Bolojan sunt o „soluție de avarie” când lucrurile scapă de sub control, în loc să fie promovați preventiv.
3. Sindromul „mai vedem”: Politicienii noștri excelează la procrastinare. Dacă ceva nu explodează acum, e amânat până mâine. Apoi, când devine o urgență, soluția evidentă apare târziu, și toată lumea spune: „De ce nu am făcut asta de la început?”
4. Interesele obscure: Uneori, soluțiile evidente sunt blocate pentru că deranjează „jocurile de putere”. O figură onorabilă și competentă ar putea să reformeze un sistem care hrănește prea mulți paraziți. Și cine vrea să-și piardă privilegiile?

Chiar nu mai sunt figuri onorabile și competente?

Ba da, sunt, dar mulți dintre ei stau departe de politică. De ce?

1. Mediul toxic: Politica românească e văzută ca un bazin plin de rechini unde bunul-simț și competența sunt dezavantaje. Orice figură onorabilă intrată în acest sistem riscă să fie discreditată rapid sau, mai rău, înghițită de mocirlă.
2. Lipsa sprijinului popular: Alegătorii sunt deseori manipulați de populism, iar cei competenți nu au carisma și retorica agresivă necesare pentru a atrage masele. Românii vor schimbare, dar mulți votează emoțional sau pe baza promisiunilor deșarte.
3. Distrugerea reputației: Oricine are un trecut impecabil și intră în politică riscă să fie murdărit. Sistemul are o capacitate extraordinară de a distruge imaginea oamenilor onești, prin atacuri mediatice, campanii murdare și alte tactici josnice.

Ce trebuie făcut?

Problema are rădăcini adânci, dar soluțiile există:

• Reformarea partidelor: Fără partide care să promoveze oameni competenți, vom continua să vedem personaje mediocre ajungând în vârf. Trebuie creat un sistem meritocratic intern, care să filtreze și să ridice oamenii valoroși.
• Educația civică a alegătorilor: Fără alegători care să înțeleagă importanța votului informat, vom rămâne blocați în ciclul populismului și al promisiunilor deșarte.
• Protejarea figurilor onorabile: Cei competenți trebuie susținuți, nu lăsați singuri să lupte împotriva sistemului. Societatea civilă, presa și cetățenii responsabili trebuie să devină scutul lor.

România are oameni buni și soluții evidente. Problema e că nu știm să le alegem la timp. Și, când o facem, e deja prea târziu, iar răul a fost deja făcut. Dar poate că o schimbare reală începe cu întrebarea asta pe care o punem acum: „De ce tolerăm atâta timp mediocritatea?” Asta, în sine, e un început.