Alina Mungiu-Pippidi întoarce cuțitu-n rană: „Dar dacă desființăm alegerea directă a președintelui?”

Sunt mai bine de douăzeci de ani de când Alina Mungiu-Pippidi, politolog, a scris că semiprezidențialismul României  e cea mai proastă instituție politică a noastră.

Cu toate acestea, alegerea președintelui este una dintre puținele plăceri ale românului. „Cum, să nu pot vota eu președintele care-mi place?”. Mergeți în târguri și oboare și verificați asta. Redăm punctul de vedere al Alinei Mungiu-Pippidi, așa cum apare pe romaniacurata.ro

Ce face semiprezidențialismul (și a făcut în trecut)

Unu: votanții îl aleg direct pe șeful statului, cu atribuții doar în domeniul externelor și securității. Poporul alege președintele pentru calități și promisiuni care nu au prea mult de a face cu funcția prezidențială, ci cu cea guvernamentală, și are așteptări de la el care nu pot fi satisfăcute.

Doi: personalizează astfel o instituție a statului, cu avantajul de a mobiliza mai mulți votanți, și dezavantajul că atribuțiile sunt limitate și destul de diferite de ce se discută de obicei în campanie. Creează astfel stimulente pentru populism, pentru că în timp ce partidul are program și o ideologie, președintele trebuie doar să apeleze la încredere și speranță, votanții cumpără doar personalitatea lui.

10:45, 20.01.2025 • ACTUALITATE

Pippidi: Noi avem consecințe ale revenirii lui Trump de luni de zile

Trei: președintele desemnează primul-ministru, o putere semnificativă având în vedere că și sub Băsescu, și sub Iohannis partidele lor au reușit să fie la guvernare în roluri dominante, uneori fără să câștige alegerile, doar pentru că președintele a manipulat astfel situația politică.

Patru: președintele participă la Consiliul European (drept câștigat de Băsescu în fața lui Ponta, deși celelalte țări, minus Franța, sunt reprezentate de șefii guvernelor), alături de alte ocazii constituționale de a interveni în activitatea guvernului (demiterea de miniștri). Creează astfel o diviziune a puterii executive în două.

Există o imensă literatură academică (Juan Linz și urmași) afirmând că prezidențialismul e cel mai periculos sistem de guvernare pentru democrație (situația unde președintele este și șeful guvernului, SUA făcea excepție, dar acum nu mai e clar), iar republica prezidențială (președintele ales de Parlament) cel mai bun. În America Latină, ca să scape de efectele negative ale prezidențialismului devastator (vezi Venezuela), în timp ce partidele nu se bucură de mare încredere, s-au limitat mandatele prezidențiale la unu ori s-au lăsat două, dar cu interdicția de a fi consecutive. țări cărora le merge bine în America Latină nu au prezidențialism deloc (de exemplu, Uruguay).

Doar circ, fără pâine

Semiprezidențialismul este o struțo-cămilă care duce, și atunci când președintele și primul-ministru sunt din același partid, la o competiție și o tensiune deloc pozitivă (Iliescu contra Năstase), iar atunci când sunt din partide diferite, la potențiale conflicte majore (două suspendări ale lui Băsescu). Sau la o anihilare a primului-ministru și, implicit, o slăbire a guvernului (vedeți Franța, unde Macron schimbă premieri pe bandă rulantă).

• La noi, poporul l-a ales pe Iliescu în 1990 cu 83%, deși mințise flagrant asupra Revoluției și felului în care ajunsese președinte interimar, pe urmă încurajase pe toată lumea să se înscrie în FSN înainte să permită alte partide, căpătând astfel un avantaj necuvenit în alegeri.
• Poporul l-a ales pe Traian Băsescu a doua oară, deși nepotismul lui devenise subiect național și relația cu Elena Udrea era de notorietate.
• Poporul votează pentru Călin Georgescu, care afirmă că era mai bine sub comunism, că omul nu a fost niciodată pe Lună și că virușii nu există pentru că nu pot fi văzuți fără microscop. Și decât cu vaccinuri mai bine să ne tratăm cu zăpadă.

În condițiile astea, alegerile prezidențiale la români sunt doar circ, după care nu urmează și pâine, că pâinea e la guvern, dar votanții așteaptă cozonac, nu alta.

De ce ne punem pe noi înșine în situația asta, o dată la cinci ani, perturbând mersul firesc al politicii? E adevărat, sub Băsescu – primul mandat – am avut ocazia să luptăm, cu un Parlament în majoritate corupt, folosind instituția prezidențială. Dar în vreme ce ne dădea satisfacție în lupta cu clasa politică, Președinția crea supra captura statului cu Udrea, Cocoș și ceilalți. Captura statului de la prezidențiale e mult mai puternică pentru că e a unui singur grup, partidele vor fi totdeauna într-o oarecare competiție, deci per total mai bine cu partidele.

Iohannis nu a fost slab, că a dat jos de la putere PSD

Lumea spune că Iohannis a fost un președinte slab. Nu a fost slab, că a dat jos de la putere PSD, care câștigase alegerile de două ori, când a căzut Ponta și când a căzut Dragnea, și pe urmă a manevrat să-i avem pe Ciucă și pe Ciolacu candidați, de nu a avut lumea pe cine vota. Chiar un președinte inactiv poate produce mare pagubă. Partidele ar fi numit candidați mai buni, că vor să câștige, numai președinții care guvernează cu SPP și SRI și SIE cred că știu mai bine, dar nu știu nimic. Monopoliștii nu sunt performanți la nimic, nici la strâns informații, darămite la prognoze electorale.

În concluzie, ca și acum 20 de ani, cred că prima modificare constituțională de luat în considerare cu un impact serios și dovedit ar fi renunțarea la alegerea directă a președintelui. Dacă o aveam acum, stăteam liniștiți, Parlamentul îl putea pune pe Pambuccian! Și azi, ca și atunci, am oferit alternativa ca șeful guvernului să fie ales direct, odată cu partidul său, iar președintele să fie ales de Parlament, astfel încât lumea să poate vota pe bune pe cine are putere asupra vieții de zi cu zi. A treia alternativă, președintele să fie și șeful guvernului, o exclud, mai toată America Latină a copiat Constituția americană, dar nu au ieșit decât prezidențialisme dezastruoase.

Și ca și atunci, o să mi se spună că propunerea nu rezolvă problema imediată. Fiecare problemă e imediată într-un anumit moment, iar problema de azi nu ar exista dacă parlamentarii făceau ce i-am sfătuit acum 20 de ani.