„Korociun”: Prima atestare scrisă a cuvântului ”Crăciun” și rădăcinile sale slave

Etimologia cuvântului „Crăciun”: O istorie plină de semnificații

Etimologia cuvântului „Crăciun” a fost subiectul unor dezbateri îndelungate și complexe, atât în cercurile lingvistice românești, cât și internaționale. Cuvântul „Crăciun” este adesea analizat dincolo de semnificația sa religioasă, ce se referă la Nașterea Mântuitorului Hristos, iar originile sale sunt mai adânci decât ar părea la prima vedere. Studiile lingvistice au adus mai multe teorii, fiecare cu argumente proprii, iar cercetătorii continuă să exploreze rădăcinile acestui termen.

Una dintre teoriile recente, larg acceptată în rândul specialiștilor, sugerează că numele „Crăciun” provine din cuvântul latin „creatione”, care înseamnă „naștere”. Acesta a ajuns la români prin filieră slavă, având în vedere că termenul similar există și în limbile slave, precum rusa, ucraineana, bulgara, slovaca și chiar maghiara. Această teorie pune accent pe legătura profundă dintre cuvântul „Crăciun” și semnificația sa religioasă, mai ales în contextul sărbătorii Nașterii lui Hristos.

În folclorul românesc, Crăciunul a fost personificat sub forma „Moșului Crăciun”. O altă teorie etimologică, recent propusă de cercetătorii români, interpretează această îmbinare ca o referire directă la evenimentul Nașterii lui Hristos. Astfel, „Moș” ar simboliza „Întemeietorul creștinătății”, iar „Crăciun” ar desemna nașterea Mântuitorului. În acest context, verbul „a moși”, care înseamnă „a aduce pe lume moștenitorul” sau „a întemeia”, se aliniază perfect cu semnificația religioasă a termenului.

Mai mult, cercetătorii arată că termenul „Crăciun” ar fi fost un derivat al cuvântului grecesc „Hristugenna”, care înseamnă „Nașterea lui Hristos”. De la această formă, limba română a preluat diferite variante, precum „Christughína”, „Christúna”, „Crăstúna”, „Crășuna” și, în cele din urmă, „Crăciun”. Astfel, cuvântul a evoluat dintr-o combinație de două termeni – „Moș” și „Crăciun” – într-o unitate semantică ce desemnează nu doar nașterea lui Hristos, dar și figura personificată a acestuia, Moș Crăciun.

De asemenea, cuvântul „Crăciun” are o istorie îndelungată în limba română, fiind atestat în documentele istorice din diferite perioade. Înainte de secolul IX, termenul era deja prezent în aromână și meglenoromână, iar evoluția sa s-a răspândit apoi în toate limbile slave după procesul de creștinare. De-a lungul vremii, „Crăciun” a devenit nu doar un termen religios, ci și un nume de persoane, localități și chiar flori.

În ceea ce privește numele de persoane, „Crăciun” este atestat în documentele istorice din toate provinciile românești. Prima mențiune în Moldova datează din anul 1423, iar până în 1625, aproximativ 100 de persoane purtau acest prenume. De asemenea, alte forme de nume, precum Crăciuna, Crăciunaș, Crăciuneasa și patronimicul Crăciunovici, au apărut în perioada medievală. În documentele basarabene, numele „Crăciun” este frecvent întâlnit între anii 1533 și 1777, iar în 1774, acesta este menționat în satele Onișcani, Leușeni, Sărăteni și Zberoaia.

Astăzi, numele Crăciun continuă să fie folosit pe larg, sub formele Crăciun, Crăciuneac, Crăciunel sau Crăciunescu. Astfel, cuvântul „Crăciun” a evoluat dintr-un simplu termen religios în simbolul unei tradiții vechi de secole, care îmbină semnificații istorice, culturale și lingvistice, continuând să rămână un element esențial în cultura românească.