România și politica tăcerii: de ce s-a cerut mușamalizarea incidentelor cu drone rusești?

Politica externă a României a ajuns un balet absurd pe o sârmă întinsă peste o groapă de rușine. Un joc dublu permanent, o prefăcătorie ridicată la rang de doctrină națională, în care oficialii zâmbesc în fața partenerilor occidentali, dar înghit în sec și tac în fața Rusiei. Țara noastră pare prinsă ”cu curul în două luntri”, cum spune vorba veche, doar că ambele luntri sunt sparte și plutesc într-un lac de ridicol.

Nu mai e vorba doar de prudență diplomatică, ci de lașitate instituționalizată. De fiecare dată când adevărul ar trebui rostit clar – despre amenințări, încălcări de suveranitate sau jocuri murdare ale marilor puteri – România se bagă sub masă, își trage draperiile și spune poporului că „nu s-a întâmplat nimic”.

Declarațiile lui Valeri Zalujnîi

Fostul comandant al Forțelor Armate Ucrainene, Valeri Zalujnîi, actualmente ambasador al Ucrainei la Londra, a dezvăluit recent că autoritățile române au solicitat Kievului să nu facă publice informațiile despre dronele rusești care au căzut pe teritoriul României. În cadrul unei conferințe la Universitatea Catolică Ucraineană, Zalujnîi a afirmat că Bucureștiul a cerut Ucrainei să păstreze tăcerea în legătură cu aceste incidente, sugerând că România este conștientă de pericolul reprezentat de Rusia, dar alege să nu îl expună public.

De ce această solicitare din partea României?

1. Evitarea escaladării conflictului

România, ca membru NATO și vecin direct al Ucrainei, se află într-o poziție delicată. Recunoașterea publică a faptului că drone rusești au încălcat teritoriul național ar putea fi interpretată ca o provocare, riscând escaladarea tensiunilor cu Rusia. Prin urmare, autoritățile române ar putea considera că minimizarea publică a acestor incidente servește interesului național de a menține stabilitatea regională.

2. Protejarea imaginii publice și a încrederii populației

Admiterea că spațiul aerian românesc a fost violat de echipamente militare rusești ar putea genera îngrijorare și panică în rândul populației. Pentru a evita astfel de reacții, autoritățile ar putea alege să gestioneze aceste informații într-un cadru restrâns, fără a le aduce în atenția publicului larg.

3. Tradiția diplomatică a discreției

România are o istorie în politica externă caracterizată de o anumită rezervă și discreție. Această abordare poate fi văzută ca o încercare de a naviga cu prudență în peisajul geopolitic complex al regiunii, evitând declarațiile sau acțiunile care ar putea atrage atenția nedorită sau complicațiile diplomatice.

Politica „ascunderii sub preș” în context internațional

Această strategie de a minimaliza sau chiar ascunde anumite realități incomode nu este unică pentru România. Multe state adoptă tactici similare pentru a gestiona situații sensibile, în special în contextul relațiilor internaționale. Totuși, această abordare poate avea consecințe pe termen lung:

• Lipsa transparenței poate eroda încrederea publicului în instituțiile statului.
• Neglijarea realităților evidente poate duce la subestimarea amenințărilor reale și la lipsa pregătirii adecvate.
• Partenerii internaționali ar putea percepe această atitudine ca o lipsă de angajament sau de claritate în pozițiile diplomatice.

Final elegant

Dezvăluirile lui Valeri Zalujnîi aduc în prim-plan o practică diplomatică a României de a gestiona cu discreție incidentele sensibile, precum încălcările spațiului aerian de către dronele rusești. Deși această abordare poate fi motivată de dorința de a menține stabilitatea și de a evita escaladarea conflictelor, este esențial ca autoritățile să găsească un echilibru între discreție și transparență. Într-o lume interconectată și într-un context regional volatil, comunicarea deschisă și onestă cu cetățenii și partenerii internaționali este crucială pentru consolidarea încrederii și asigurarea securității naționale

Epilog amar

Este, în esență, o rușine națională faptul că România, membru NATO și stat cu pretenții de demnitate în politica externă, alege să tacă exact atunci când ar trebui să strige. Nu e doar o tăcere strategică — e o tăcere complice. O retragere lașă din spațiul adevărului, în speranța că dacă nu spui nimic, poate răul dispare de la sine.

Dronele au căzut pe pământ românesc, nu pe câmpul simbolic al unui proces diplomatic. Au căzut în realitate, nu în metaforă. Și tăcerea noastră e tot reală. E oficială. E ștampilată.

Să ceri unei țări aflate sub atac – Ucrainei – să nu spună lumii că ai fost și tu atins de același dușman, e o formă de ipocrizie geopolitică greu de iertat. Iar când astfel de gesturi vin nu din teamă, ci dintr-un reflex de a ascunde totul sub covor, atunci nu mai vorbim de diplomație, ci de dezertare morală.

România înțelege tot, zice Zalujnîi. Da, înțelege.
Dar uneori, a înțelege tot și a nu spune nimic înseamnă, de fapt, a trăda în tăcere.