O farsă medievală cu urne moderne: ce ar fi trebuit să fie campania prezidențială și ce a ajuns

Începând de azi, 4 aprilie 2025, România intră oficial într-o nouă campanie prezidențială. Dar nu într-o dezbatere. Nu într-o competiție de idei. Nu într-o luptă pentru o viziune asupra viitorului. Ci într-o altă farsă cu iz de Ev Mediu târziu, unde fiecare pretendent la tron se aruncă în luptă nu cu proiecte, ci cu ură, zvonuri, provocări, sfori trase în culise și minciuni atent șlefuite de consultanți de doi bani.

Ce s-ar cuveni, ce am merita noi, alegătorii? Să avem o campanie despre adevăratele atribuții prezidențiale. Despre politica externă, apărare, servicii secrete, rolul României în NATO și UE, pericolul rus, migrația creierelor, securitatea economică și demnitatea statului român. Dar ce primim în schimb?

Cine cu cine se retrage. Care cu care s-a văzut la cafea. Cine e susținut în sondaje de „statul paralel” și cine de „patrioții autentici”. Cu cât o să crească pensiile. Dacă ar trebui să mai construim un spital. Sau o butelie. Și da, avem și candidați care promit că vor da jos mafia – din funcția de președinte, adică acel om care n-are niciun instrument legal pentru a da jos vreo administrație locală, darămi-te „mafia”.

Președintele României NU administrează țara. Și nici nu dă pomeni.

În Constituția pe care n-au citit-o nici măcar jumătate dintre candidați, scrie clar: președintele nu se ocupă nici cu bugetul, nici cu salariile, nici cu drumurile. Nu taie panglici și nu aruncă bani din elicopter. El garantează independența justiției, securitatea națională și direcția strategică a țării.

Dar aceste teme, grele, serioase, grave – sunt ignorate sau golite de conținut. Pentru că sunt grele. Pentru că presupun să vorbești despre război, despre alianțe, despre China, despre Rusia, despre rolul serviciilor, despre vulnerabilitățile noastre reale. Și niciun consultant politic n-are chef să-și obosească alegătorii cu așa ceva. „Dă-le show, dă-le un dușman, dă-le ceva de urât!”

Așteptați-vă la mizerii. Pentru că doar mizeria mai ține captiv un popor dezamăgit.

Campania asta va fi una scandaloasă, plină de denunțuri regizate, „breaking news”-uri fabricate, pseudo-scandaluri cu amante, înregistrări audio, poze scoase din context, declarații scoase de la naftalină, arme murdare scoase din sertarele „prietenilor din servicii”. Nicio idee, doar noroi. Un campionat al intoxicării. Un război dus de „echipe de campanie” care nu mai seamănă a strategi, ci a batalioane de propagandiști.

Pentru că, nu-i așa, dacă nu ai idei, n-ai decât să arunci cu pietre. Dacă n-ai viziune, măcar poți distruge pe altul. Și dacă n-ai ce să spui despre viitorul țării, poți să răcnești despre trecutul murdar al altora. E mai ușor. E mai ieftin. Și, din păcate, încă funcționează.

Arsenalul campaniei: de la babele aduse cu autocarul la algoritmii care-ți manipulează votul

În 2025, campania electorală în România e un amestec fascinant de Ev Mediu și distopie digitală. Avem, pe de o parte, metodele arhaice și abrutizant de primitive: mitingurile cu mici și stegulețe, bătrânele plătite cu 50 de lei și o punguță cu făină, afișele puse peste afișele contracandidatului, țipete în piețe, bannere cât blocul cu fețe umflate de photoshop și sloganuri scrise de oameni care n-au citit niciodată o carte de istorie.

Dar peste toate astea s-a suprapus, ca o glazură radioactivă, arsenalul digital modern: fermele de trolli care inundă internetul cu comentarii toxice, clipuri video deepfake care îți spun ce vrei să auzi, sondaje fabricate care creează „realitatea dorită”, conturi false care declanșează panică, influenceri plătiți să pară neutri, fake news-uri distribuite prin WhatsApp de mătușa din Botoșani care „știe ea sigur că s-a spus la televizor”.

Se folosesc platforme de inteligență artificială, instrumente de targetare psihografică, baze de date furate, roboți de mesagerie și, mai nou, „presa-bumerang” — acele site-uri obscure care publică minciuni, doar ca să fie preluate de alte site-uri mai curate, care zic: „Conform unor informații apărute în spațiul public…”

Și, bineînțeles, există și armamentul de rezervă, păstrat pentru rundele finale: poze intime, înregistrări de la „prieteni”, denunțuri aranjate, povești scoase de la sertar în ultima săptămână de campanie, când nu mai e timp să le dezminți.

Nu e nimic nou sub soare. Doar că acum soarele e filtrat prin lentilele unei lumi care nu mai face diferența între ceea ce e adevărat și ceea ce e perfect regizat.

Consultanții de campanie: păpușarii care trag sforile unui spectacol fără adevăr

În spatele fiecărui candidat care zâmbește la cameră, în spatele fiecărei replici care pare spontană, în spatele fiecărei „dezvăluiri-bombă” și al fiecărui atac în direct, există un consultant de campanie – sau, mai bine zis, un regizor de realități alternative.

Acești oameni nu sunt interesați de idei, de programe, de viziuni. Nu-i interesează dacă România intră în război sau în recesiune. Rolul lor e altul: să creeze un personaj care să vândă, indiferent cât de gol sau toxic e candidatul real. Și o fac cu o știință aproape diabolică.

Se începe cu profilarea psihologică a electoratului: ce teme sperie? ce emoții mobilizează? ce fel de cuvinte declanșează reacții viscerale? Se analizează date, se creează scenarii, se testează meme-uri, se fabrică povești. Se construiește un avatar electoral: nu candidatul real, ci o versiune a lui „ideală” – un om care „a suferit”, care „iubește poporul”, care „nu face parte din sistem” (chiar dacă a fost uns de sistemul însuși).

Urmează strategia de atac. Nu împotriva problemelor reale, ci împotriva adversarilor politici. Se caută punctele slabe, se inventează dacă nu există, se regizează emoții. „Creează haos și domină spațiul public” – acesta e crezul lor. Și dacă adevărul stă în cale, cu atât mai rău pentru el.

Consultanții nu sunt interesați de binele comun. Pentru ei, țara e doar o scenă, iar votul tău e un produs de consum. Au sânge rece și zâmbet cald. Și îți pot construi un „Mesia” dintr-un oportunist, doar prin lumină bună, storytelling și două apariții în podcasturi prietenoase.

Cine plătește? Partidul, evident. Dar uneori și alți „prieteni” din umbră, care știu că un președinte slab sau obedient e cea mai bună investiție pe termen lung.

Publicul: un electorat bombardat cu minciuni și hipnotizat de zgomot

Românul de rând, alegătorul onest, păcălit de fiecare dată, a devenit o victimă a unui bombardament informațional continuu. Nu mai are timp să distingă între adevăr și spectacol. Nu mai are energie să verifice surse. Nu mai are încredere nici în presă, nici în instituții, nici în el însuși. Și tocmai de aici începe drama.

Campaniile nu mai vorbesc cu oamenii, ci despre ei, în funcție de cât de ușor pot fi manipulați. Publicul e împărțit în bule: pensionarii, „diaspora”, tinerii „cool”, patrioții, antivaxerii, intelectualii de Facebook, conspiraționiștii soft, nostalgicii. Fiecare cu spațiul lui de intoxicare. Fiecare cu doza zilnică de emoție livrată cu algoritmi.

Și funcționează. Pentru că nimeni nu mai are timp pentru gândire. Oamenii vor certitudini simple, fraze scurte, eroi clari și vinovați și mai clari. Vor să creadă că „ăla” e soluția și că „ăia” sunt problema. E normal. Mintea obosită caută scurtături. Dar tocmai aici se produce marea înfrângere a lucidității.

Alegerile nu mai sunt despre programe. Sunt despre reacții viscerale. Despre „mi se pare de treabă”, „a vorbit frumos”, „îmi place cum se îmbracă”, „măcar nu e ca ceilalți”. Am redus decizia cea mai importantă a unei democrații la o alegere de showbiz.

Iar asta nu e vina doar a candidaților sau a consultanților. E și vina noastră, pentru că ne lăsăm seduși de urlete și le ignorăm pe cele care chiar contează: sirenele istoriei, care se aud tot mai tare.

Și totuși, speranța există. Dar trebuie să doară puțin.

Speranța nu vine din emoție. Nu din scandal. Nu din „virale”. Ci din autoeducare, luciditate și refuzul de a fi păcăliți din nou. Trebuie să învățăm să întrebăm ce nu se vrea întrebat, să cerem ce nu se vrea oferit, să fim de neclintit în fața valurilor de intoxicare.

Trebuie să înțelegem, odată pentru totdeauna, că votul e o armă, nu o floare pusă în pieptul cui strigă mai tare. Și că președintele României e ultima redută a acestei țări fragile. Dacă punem acolo un figurant sau un păpușar, vom merita ce urmează. Iar istoria, odată pornită înapoi, nu se mai oprește la prima intersecție.

Adevărata miză: România e o țară vulnerabilă într-o lume care se crapă

Ne batem pe niște voturi, dar peste graniță se trage cu tunul. Rusia continuă să împingă frontul în Ucraina. Moldova e tot mai fragilă. Balcanii fierb. Europa se împarte între frică și resemnare. America e cu ochii pe alegerile lor, iar China privește cum toți se împiedică, fără să miște un deget.

Iar România? Ce face România? În loc să se întrebe cum își va păstra stabilitatea, suveranitatea, capacitatea de a răspunde unor crize militare, economice sau energetice, noi ne batem în lozinci despre „sistem”, „patrioți”, „resetarea țării”, „români de pretutindeni” și alte metafore șchioape care n-au niciun corespondent în realitate.

Președintele viitor va fi singurul scut real al țării. Sau cea mai slabă verigă.

Asta e miza. Să alegem între cineva care pricepe ce înseamnă stat, aliat, răspundere și cineva care vrea doar să pună mâna pe putere. Să alegem între un om care înțelege jocul strategic mondial și unul care visează să se instaleze la Cotroceni ca într-o vilă de protocol. Între un om care știe să spună nu intereselor obscure și unul care abia așteaptă să fie marionetă.

Noi, electoratul, nu mai avem voie să fim figuranți.

Suntem obosiți, da. Suntem dezamăgiți, clar. Dar dacă nu cerem teme mari, dacă nu țipăm după transparență, dacă nu ridicăm standardele, ne vom trezi iarăși în mijlocul unei farse, în care căutăm lideri și găsim numai păpuși.

Campania electorală ar trebui să fie despre granițele noastre, serviciile noastre, armata noastră, rolul nostru în alianțele globale, industria românească, inteligența artificială, viitorul educației și al tinerilor, siguranța alimentară, reziliența energetică, combaterea propagandei, apărarea democrației.

Dar dacă tăcem și ne lăsăm iar înghițiți de circ, o să avem ce-am avut. Doar că mai rău. Și mai periculos. Și, poate, ireversibil.