Scenarii alternative pentru România după alegerile prezidențiale din 2025 (partea III)

Asta e marfa, cu ea defilăm. Oferta prezidențială pentru 2025 nu e nici pe departe ce-am visat cândva, în nopțile romantice ale protestelor din Piață, sau în diminețile naive în care încă mai credeam că politica poate fi o treabă serioasă. Și totuși, dintre toate visele spulberate, unul singur va deveni realitate: unul dintre acești patru va fi Președintele României. Simion, Dan, Antonescu sau Ponta.

Patru fețe, patru stiluri, patru viziuni (unele mai clare, altele în ceață). Unii vin să răstoarne tot, alții să cosmetizeze ce e. Niciunul nu e ideal, dar fiecare e posibil. Iar în funcție de cine iese, România se va schimba – fie într-o versiune mai clară a haosului, fie într-o formă mai subtilă de echilibru. Haide să ne imaginăm cum ar arăta țara în fiecare dintre aceste variante. Nu pentru că ne place, ci pentru că e necesar.

Scenariul 3: Crin Antonescu președinte – Întoarcerea veteranului politic

În varianta în care Crin Antonescu câștigă alegerile prezidențiale din 2025, am asista la o revenire spectaculoasă a unui veteran al scenei politice. Susținut de vasta mașinărie de alianțe PSD-PNL-UDMR, Crin ar ajunge la Cotroceni ca exponent al status quo-ului împachetat în straie noi.

00:05, 22.01.2025 • POLITICĂ

Despre cine spune Crin Antonescu: „Nu i-am lipsit, nu mi-a lipsit”

Premierul

Primul pas ar fi menținerea stabilității guvernamentale: dat fiind că Antonescu provine din zona liberală, e de așteptat ca în negocierile din coaliție PSD să își consolideze cealaltă poziție-cheie, aceea de prim-ministru.

Cel mai probabil, Marcel Ciolacu (liderul PSD) sau un alt social-democrat de prim rang ar fi nominalizat în fruntea guvernului, pentru a asigura continuitatea și echilibrul puterii între partenerii de coaliție.

PNL ar păstra președinția și câteva ministere importante, PSD ar conduce guvernul și restul ministerelor-cheie, iar UDMR ar primi, ca de obicei, portofolii bine alese (poate Dezvoltarea sau Mediul) și garanții privind drepturile minorității maghiare. Astfel, pentru public s-ar transmite mesajul: “schimbare în continuitate” – președinte nou, dar aceeași echipă largă la cârmă, evitându-se orice vid de putere.

Alianțele

Alianțele politice în acest scenariu ar fi marcate de consolidare și excludere. Practic, coaliția mamut PSD-PNL-UDMR ar acapara toată guvernarea, lăsând în afara jocului opoziția formată din AUR, USR și grupările mai mici (PMP, REPER etc.).

După euforia succesului comun, social-democrații și liberalii ar avea interesul să mențină frontul unit cel puțin o perioadă – împărțirea prăzii (funcții în administrație, agenții, companii de stat) e mai ușoară când nu trebuie să lupți și între tine și cu adversarii.

Totuși, fisuri subtile pot apărea: Antonescu, deși susținut de PSD, are un orgoliu bine-cunoscut și ar putea să nu joace mereu rolul de marionetă docilă. Dacă ar încerca să își exercite cu fermitate prerogativele constituționale (de exemplu la numiri în justiție sau politica externă) și acestea ar contraveni intereselor PSD, am putea vedea primele tensiuni. La nivel parlamentar însă, având o majoritate robustă, coaliția ar putea trece aproape orice legislație dorește.

USR ar denunța “ciuma roș-galbenă” și ar încerca să se remarce ca singura voce a adevăratei opoziții democratice, dar cu forțe reduse numeric. AUR ar tună și fulgera împotriva “înțelegerii pe sub masă” dintre PNL și PSD, acuzându-i că și-au împărțit țara și că nici Antonescu, nici Ciolacu nu reprezintă voința reală a poporului.

În mod curios, s-ar putea naște un front informal PSD-PNL vs. extremiști (AUR) și “puritani” (USR). În interiorul coaliției de guvernare, UDMR ar juca un rol discret dar esențial: ar oferi voturile necesare la nevoie dacă apar dezertări și, în schimb, ar obține garanții că nimeni nu se atinge de interesele comunității maghiare.

PMP, dacă mai există, ar fi probabil absorbit în PNL (mulți membri având oricum rădăcini comune) sau redus la irelevanță. REPER la fel, ar căuta fie să se reunească cu USR pentru a nu dispărea, fie membrii să migreze către partidele mari pentru funcții.

Reflexii în social

Social, marele public – obosit de scandaluri și extreme – s-ar bucura inițial de liniște. Mulți ar spune: “în sfârșit politicienii colaborează, nu se mai ceartă la TV zilnic”. Această stare de acalmie ar putea dura însă doar până când oamenii realizează că marile probleme (corupția, exodul tinerilor, serviciile publice proaste) nu dispar doar fiindcă PNL și PSD și-au dat mâna.

Fără presiunea concurenței politice, reformele s-ar putea dilua. Aparatul de partid reunit, mai puternic ca niciodată, ar putea frâna schimbările profunde ce ar deranja rețelele de influență. De exemplu, e greu de crezut că o astfel de coaliție ar reforma radical companiile de stat pline de sinecuri sau administrația împănată de clientelă – ar fi ca și cum și-ar tăia singuri craca de sub picioare. Cât despre pensiile speciale… nici vorbă.

Cultură și societate

Antonescu e un liberal clasic, cu respect pentru valorile culturale naționale, dar nu un habotnic religios ori un moralist conservator. Probabil sub el nu s-ar insista nici pe agende progresiste, nici pe cele ultra-conservatoare; statul ar prefera un profil cultural “mainstream”, finanțând atât manifestări tradiționale (folclor, biserică) cât și evenimente cosmopolite (festivaluri de film, bienale de artă) – încercând să mulțumească pe toată lumea moderat.

Imaginea publică internă ar fi că România are, în sfârșit, un președinte-politician veritabil, nu un tehnocrat sau un extremist – ceea ce unii vor aprecia ca semn de maturitate politică, iar alții vor critica ca pe o reciclare a vechilor elite.

În plan extern…

… președintele Crin Antonescu ar menține traiectoria occidentală a României, dar cu un stil propriu. Spre deosebire de predecesorul Iohannis, mai rezervat și previzibil, Antonescu are verb și personalitate care ar putea condimenta diplomația românească. Ne putem imagina discursuri ale sale la ONU sau în Parlamentul European, în care invocă atât valorile democratice europene, cât și mândria națională românească – încercând să împace suveranitatea cu apartenența la UE.

Coaliția din spatele său fiind pro-UE prin definiție, nu am vedea ieșiri anti-Bruxelles majore, însă probabil că România ar susține mai vocal principiul “unitate în diversitate”, adică dreptul fiecărui stat de a-și alege politicile interne atâta vreme cât convergența generală este menținută.

Cu alte cuvinte, guvernul Ciolacu 3 și președintele Antonescu ar face front comun în a negocia ferm în interes național aspecte precum politicile fiscale europene, tranziția climatică (unde România ar cere bani și perioade de grație mai lungi) sau migrația (unde ar refuza categoric cotele obligatorii).

Deschidere spre Est (nu neapărat Rusia)

S-ar putea însă să vedem o ușoară reorientare pragmatică spre Est în plan economic: coaliția de la putere ar putea invita investiții din țări ca China sau statele arabe, pentru că are mai puține scrupule ideologice decât ar avea o guvernare reformistă.

PNL și PSD sunt, la rigoare, destul de flexibile când vine vorba de bani pentru proiecte – dacă Emiratele Arabe sau companii chineze vin cu miliarde pentru infrastructură, vor fi primite cu covorul roșu, chiar dacă asta ridică sprâncene la Washington. Dar asemenea direcții vor fi temperate atent ca să nu deranjeze decisiv alianțele strategice.

În regiune, relațiile cu vecinii vor continua în nota actuală: prietenie formală cu Ungaria, dar atenție la derapaje (UDMR în guvern va liniști eventualele dispute); sprijin pentru Moldova, însă mai mult declarativ decât prin acțiuni concrete majore (depinde și cine conduce la Chișinău).

O idee posibilă sub Antonescu: relansarea Inițiativei celor Trei Mări sau a altor platforme regionale, unde România ar putea prelua leadershipul, profitând de combinația de stabilitate internă și președinte volubil care se poate impune carismatic între liderii est-europeni.

Imaginea internațională

Imaginea României pe plan internațional ar fi una de stabilitate cu gust mixt. Pe de o parte, partenerii ar răsufla ușurați că România nu a alunecat nici în extremism, nici în aventurism: a ales un om cunoscut, parte a familiei politice liberale europene (și sprijinit de social-democrații mainstream). Asta ar însemna continuitate în angajamente și probabilitate mică de surprize neplăcute.

Pe de altă parte, observatorii avizați ar nota că România a evitat schimbarea de paradigmă – că “vechii dinozauri” domină încă scena. Pentru imaginea noastră de țară în lume, asta se traduce printr-o prelungire a percepției de societate care nu reușește să se reînnoiască complet.

Ca rezultat, entuziasmul presei externe ar fi moderat: titluri de genul “Fostul șef liberal, ales președinte cu sprijinul foștilor rivali” sau “România merge pe mâna stabilității, în ciuda trecutului controversat al candidaților” indică mai degrabă o acceptare că lucrurile rămân în făgașul cunoscut.

Un personaj cu talent politic și experiență

Totuși, personalitatea lui Crin Antonescu – un orator vivace, cu un stil mai puțin protocolar – ar putea stârni interes. Occidentul și-ar aminti că el a fost implicat în episoade delicate (suspendarea lui Băsescu, renunțarea la politică apoi revenirea), dar dacă va ști să se prezinte ca un lider maturizat și dedicat democrației, imaginea personală s-ar putea reabilita.

Cultural, un astfel de regim ar putea împinge o narațiune pozitivă despre România: accent pe unitate națională, pe succese istorice comune ale diferitelor partide, un fel de patriotism moderat. S-ar promova imaginea unei țări stabile, “liniștite”, poate chiar ușor plicticoase politic – ceea ce pentru investitori sună bine (riscuri scăzute), însă pentru brandul de țară nu aduce neapărat admirație, cât mai degrabă percepția de stagnare.

Intern, un segment al populației (tinerii pro-reformă) ar putea fi dezamăgiți și demotivați, ceea ce ar alimenta în continuare fenomenul emigrării: “nimic nu se schimbă cu adevărat, plec să-mi fac viitorul în altă parte”. Dar majoritatea, dacă nivelul de trai nu scade, va trăi cu acest compromis: mai puține crize politice, chiar cu prețul unor progrese lente.

În concluzie, scenariul Crin Antonescu președinte aduce o stabilitate de suprafață și o imagine de normalitate, însă cu miza ca această normalitate să nu alunece în stagnare și conservare a neregulilor sistemice.

Oricine va fi Alesul, pentru România vin vremuri foarte grele.

Nu neapărat pentru că unul ar fi mai rău ca altul, ci pentru că timpul improvizațiilor a trecut, iar ce ne-a rămas pe scenă sunt doar actori uzați, care joacă același spectacol prost, cu decoruri schimbate din patru în patru ani. România și-a strâns în găletușa politică doar plevușcă – figuri reciclate, proiecte fără vlagă, vorbe mari cu gleznele moi. Iar de aici pleacă totul: de la impostura politică ridicată la rang de virtute, de la ifosele de salvatori sub care nu se ascunde nimic bun pentru țară. Președintele care vine nu va construi un viitor, ci va moșteni un faliment. Și tot ce ne mai poate salva, poate, e luciditatea. Sau o revoluție a minții. Dar nu va veni de la ei.