Duran Duran: băieții frumoși care au făcut din anii ’80 un videoclip strălucitor, doborând toate topurile

Cinci britanici frumoși și nebuni au transformat muzica pop într-o artă vizuală, un cult global și un vis electric care nu s-a stins nici azi. Erau prea frumoși ca să fie adevărați. Prea eleganți pentru rock, prea catchy pentru underground, prea buni la toate ca să nu fie urâți de ”critici” și iubiți de toată planeta. Duran Duran a fost explozia care a schimbat regulile jocului. Nu doar o trupă – ci un cocktail atomic de muzică, imagine, fashion și erotism mascat în poezie. Entuziasmul exprimării pe scenă și în compoziții absolut memorabile i-a transformat într-un reper inevitabil.

Din Birmingham au pornit ca niște băieți visători, dar n-a trecut mult până când au ajuns pe yahturile din videoclipuri, în avionul Concorde spre Tokyo, și în revistele din întreaga lume – cu păr tapetat, priviri tăioase și refrene care nu te mai lăsau să dormi.

Cinci zei coborâți dintr-o altă dimensiune pop

La clape, Nick Rhodes – probabil cel mai rafinat extraterestru al muzicii pop. N-a fost doar clăparul trupei, a fost magicianul care desena lumi sonore din sintetizatoare, un pictor al sunetului care n-a ratat niciodată un detaliu. Când Nick atinge clapele, universul devine mov electric.

În față, Simon Le Bon – un poet decadent, un cântăreț cu voce caldă, ciudat de aristocratică, cu un timbru pe care nu-l uiți niciodată. Simon era liantul dintre vis și trup, dintre marile iubiri și aventurile exotice din jungla videoclipurilor lor. Carisma lui era de neoprit. Îți venea să-i scrii scrisori, deși știai că nu ți-ar răspunde decât cu un zâmbet în revistele Bravo și Smash Hits.

Și apoi vin cei trei Taylor:
– John Taylor, basistul sexy care a reușit imposibilul – să facă fetele să se îndrăgostească de un bas. Sunetul lui elastic, aproape funky, a fost coloana vertebrală a trupei.
– Roger Taylor, misterios și rezervat, la tobe. Nu vorbea mult, dar bătea ca un metronom stilat, cu precizie și rafinament.
– Andy Taylor, chitara rock în tot acest tablou electropop. Agresiv, murdar, exact cât trebuie cât să țină echilibrul între disco și heavy.

Nu, nu erau frați. Era doar soarta care a vrut să-i adune, să-i numească Taylor și să ne păcălească că pop-ul poate fi artă pură.

Videoclipul ca religie și scenografia ca trăsătură de caracter

Dacă Beatles au inventat videoclipul, Duran Duran l-au făcut mainstream și l-au transformat în cinematografie de lux. MTV n-ar fi existat fără ei. Sau, dacă ar fi existat, ar fi fost o altă televiziune fără farmec, fără povești, fără femei superbe, decoruri exotice și senzația că fiecare piesă e începutul unei povești imposibile de uitat.

De la jungla tropicală din Hungry Like the Wolf, până la yachtul decadent din Rio, de la deserturile visătoare din Save a Prayer la clipurile gotice din The Chauffeur, totul era concept, atmosferă, lux și vis. Duran Duran erau nu doar pionieri, ci și dictatori ai esteticului.

Stilul? Între Armani și sfârșitul lumii

Dacă trupa nu făcea muzică, ar fi fost o casă de modă. Erau mai bine îmbrăcați decât prezentatorii de televiziune, decât regii și diplomații vremii. Sacouri albe, pantaloni mulați, freze înalte, ochi conturați cu dermatograf – și totul purtat cu o naturalețe care îi făcea irezistibili.

Au inventat stilul „new romantic”, l-au purtat, l-au ars și l-au lăsat moștenire tuturor generațiilor de artiști care au urmat. Da, fără ei, nici Depeche Mode n-ar fi avut tupeul estetic de mai târziu. Nici George Michael n-ar fi îndrăznit să danseze în costum alb, pe o plajă pustie.

Muzică de dans cu suflet de poezie

Pe lângă tot acest aparat vizual, rămâne muzica. Și muzica este incredibil de bună. The Reflex, Girls on Film, Is There Something I Should Know?, Planet Earth, New Moon on Monday, Ordinary World – fiecare piesă e o capsulă de timp, un parfum al unei epoci care nu s-a demodat niciodată.

Când vocea lui Le Bon se rupe în Come Undone, nu mai e doar o piesă, e o despărțire lentă. Când Notorious începe, nu mai e doar un groove – e o declarație de independență muzicală. Și când A View to a Kill răsună, parcă vezi deja pistolul agentului 007 și buzele roșii ale spioanelor.

Un cult care refuză să moară

Duran Duran nu s-a stins niciodată. Au avut pauze, reinventări, come-back-uri. Dar fiecare revenire a fost solidă, matură, cu un sunet mereu actual. În 2023, au intrat în Rock and Roll Hall of Fame, unde le era locul din prima zi. Publicul i-a urmat, i-a iertat, i-a aplaudat, iar noile generații îi descoperă acum cu aceeași uimire cu care noi, adolescenții anilor ’80-’90, ne lipeam de televizor ca să-i prindem la “Studio X”.

Duran Duran e un vis lucid

Au fost regii unei epoci în care muzica era fantezie și show. În care vocile nu erau auto-tunate, iar frumusețea era purtată cu naturalețe și impertinență. Duran Duran e despre un timp în care puteai dansa, plânge și visa în același timp, fără să te simți ridicol.

Și dacă simți, uneori, că ”lumea” s-a închis prea tare, că pop-ul a devenit o statistică pe Spotify și că videoclipurile au uitat să spună povești, dă un play la Save a Prayer. Închide ochii. Vei auzi valurile, vei simți nisipul sub tălpi și parfumul uitat al anilor când muzica nu se consuma – se trăia.