Papa Francisc a murit la 88 de ani. Testamentul spiritual al ultimului Pontif uman

Papa Francisc a încetat din viață luni, 21 aprilie 2025, la ora 7:35 (ora Romei), în reședința sa din Casa Santa Marta. Anunțul a fost făcut oficial de cardinalul camerlengo Kevin Joseph Farrell, într-un mesaj video transmis de Vatican.

Născut Jorge Mario Bergoglio în Buenos Aires, Argentina, pe 17 decembrie 1936, Papa Francisc a fost primul pontif latino-american și primul iezuit ales în fruntea Bisericii Catolice. A fost ales papă în 2013, succedându-i lui Benedict al XVI-lea. Pontificatul său de 12 ani a fost marcat de eforturi semnificative de reformă și modernizare a Bisericii, abordând teme precum justiția socială, protecția mediului și incluziunea socială .

În ultimele luni, starea de sănătate a Papei Francisc s-a deteriorat, suferind de o pneumonie bilaterală și alte complicații respiratorii. În ciuda acestor probleme, a continuat să-și îndeplinească îndatoririle pastorale cât timp i-a permis sănătatea.​

Conform tradiției, decesul Papei declanșează o perioadă de doliu de nouă zile, cunoscută sub numele de „Novendiale”. Trupul său va fi expus în Bazilica Sfântul Petru pentru ca credincioșii să-și poată lua rămas bun. Ulterior, va fi convocat un conclav pentru alegerea noului Suveran Pontif.

Papa Francisc lasă în urmă un patrimoniu spiritual și social vast, fiind recunoscut pentru apropierea sa de cei marginalizați și pentru apelurile constante la pace și solidaritate. Moartea sa marchează sfârșitul unei epoci semnificative în istoria Bisericii Catolice.

Papa Francisc n-a fost un „administrator de altar”, ci un vulcan moral în pantofi ortopedici, un reformator cu suflet de poet și voință de iezuit. Iată ce merită spus – în stilul nostru, cu viziune, emoție și luciditate:

Papa Francisc: ultimul pontif uman

N-a fost un sfânt de vitraliu. A fost un om. Dar ce om. Jorge Mario Bergoglio, fiul unui muncitor feroviar argentinian cu sânge italian, a fost primul papă latino-american, primul papă iezuit, și – probabil – ultimul care a încercat cu adevărat să reformeze o instituție înțepenită de secole.

Când a ieșit pe balconul Vaticanului, în martie 2013, și-a spus doar „bună seara”, ca un om simplu care intră în casa vecinilor. Și așa a și rămas: simplu, direct, incomod, extrem de viu. Un suveran pontif care căra servieta singur, care își gătea, care trăia într-un apartament modest la Casa Santa Marta și nu în fastul papal. Un om care a spus că preferă „o Biserică murdară de noroiul străzii decât una bolnavă de închidere în sine”.

Inamicii săi? Tradiționaliștii. Și sunt mulți…

Papa Francisc a deranjat. A supărat. A fost acuzat că „relativizează dogma”, că „diluează doctrina”. De către cine? De către cardinalii care confundau credința cu contabilitatea și milostenia cu manualul de proceduri. Pentru că Papa a vorbit despre imigrație, ecologie, sărăcie, drepturile celor excluși. A criticat capitalismul sălbatic, a spus că economia mondială este „inumană”, a rostit cuvântul „ipocrizie” în fața clerului corupt.

Și-a atras furia aripii conservatoare din Biserică – dar nu s-a temut. A deschis discuția despre femei în Biserică, despre celibatul preoților, despre divorț și comunitatea LGBTQ. N-a schimbat dogmele, dar a mutat conversația într-un loc nou: înspre umanitate.

Papa care nu s-a ascuns

Pe durata pontificatului său, a cerut toleranță zero pentru abuzurile sexuale din interiorul Bisericii. A demis, a anchetat, a cerut scuze public. Nu suficient – spun unii. Dar mult mai mult decât oricine înaintea lui.

A fost prezent în locuri pe care niciun papă nu le mai vizitase: în RCA, Myanmar, Lesbos, Irak. A mers printre bolnavi, între deținuți, printre migranți. Nu a dat doar mesaje. A dat prezență. Prezența unui papă care nu se credea semizeu, ci păstor.

Vocea calmă în lumea isteriei

În vremea pandemiei, când Roma era goală, Papa a stat singur în ploaie, pe treptele Sfântului Petru, și s-a rugat. Imaginea aceea rămâne una dintre cele mai puternice ale deceniului. Un bătrân de 84 de ani, adunat în mantia albă, rugându-se pentru o lume speriată. Fără fast. Fără mulțimi. Doar el și Dumnezeu. Și parcă, o întrebare: mai merităm?

A fost o voce de luciditate într-o epocă în care toți strigau. A vorbit despre războiul din Ucraina, despre conflictul din Gaza, despre pericolul fanaticilor. A cerut pace, dar nu ca formă diplomatică, ci ca obligație spirituală. A părut mereu mai aproape de adevărul crunt decât de adevărul protocolar.

Testamentul spiritual

Pontificatul său a durat 12 ani. Nu e cel mai lung, dar poate fi cel mai profund din ultimele decenii. N-a lăsat în urmă revoluții dogmatice, ci fisuri în zidurile vechilor certitudini. A adus un stil, o respirație, o vulnerabilitate necesară. A reamintit că Papa nu trebuie să fie o icoană, ci o inimă care bate pentru lume.

Moartea lui, în zorii zilei de 21 aprilie 2025, în Casa Santa Marta, pune capăt unui capitol în care Vaticanul n-a mai fost doar o cetate — ci un microfon pentru marginali.

Și poate, pentru ultima oară, Biserica a părut umană. Cu toate riscurile. Cu toate suferințele. Cu tot adevărul.