Boala care l-a răpus pe Papa Francisc și ultimele săptămâni ale unui om cu respirația lui Dumnezeu în piept: drumul final spre lumină

Marți, 21 aprilie 2025, ora 7:35 dimineața, lumea a amuțit: Papa Francisc a murit. Dar nu s-a stins brusc. A fost un drum lent, dureros și asumat, o agonie senină în care un bătrân care slujise întreaga lume s-a pregătit, cu luciditate și blândețe, să plece.

A murit în Casa Santa Marta, nu într-un spital, pentru că a cerut, cu multă discreție, să își trăiască ultimele clipe în liniște, în spațiul său modest – nu printre perfuzii și ventilatoare, ci între cărți de rugăciune și icoane modeste, înconjurat de puțini, dar devotați.

Boala: un adversar nevăzut, dar nemilos

Boala care l-a răpus a fost o infecție polimicrobiană a tractului respirator inferior, o afecțiune gravă, cauzată de o combinație letală de bacterii, virusuri și fungi. O boală care nu apare din senin, ci atacă exact acolo unde corpul e slăbit, unde sistemul imunitar nu mai reușește să țină pasul.

În cazul lui Jorge Mario Bergoglio, fragilitatea era cunoscută: în tinerețe, i-a fost extirpată o parte din plămânul drept, iar în ultimii ani, mai multe episoade de bronșită, febră și dificultăți respiratorii au fost tratate cu prudență, dar și cu o formă de eroică încăpățânare – nu a vrut să se retragă, nu a vrut să renunțe la misiune.

14 februarie 2025 – începutul sfârșitului

Pe 14 februarie, Papa a fost internat de urgență la Spitalul Gemelli din Roma. Nu mai putea respira singur. Fusese diagnosticat cu bronhopneumonie severă bilaterală, iar testele au confirmat prezența unei infecții polimicrobiene agresive.

S-a spus atunci că e „sub observație atentă”. În realitate, starea lui era critică, dar demnitatea Vaticanului nu permitea dramatizarea. S-a optat pentru tratament cu antibiotice multiple, oxigenoterapie, fizioterapie respiratorie și monitorizare permanentă. Medicii l-au ținut în viață. Papa însă, cu acea luciditate a sfinților, știa că nu va mai ieși complet vindecat.

Ultimele 3 săptămâni: retragere și pregătire

Pe 28 martie, a fost externat. Nu pentru că era refăcut, ci pentru că nu mai suporta sterilitatea spitalului. Voia să se roage, să scrie, să citească. Încă a mai participat la două audiențe limitate, a ținut un mesaj video de Paște – citit cu voce stinsă, dar cu ochi limpezi.

Medicii au făcut imposibilul. Dar corpul nu a mai ținut pasul. Plămânii cedați, rinichii slăbiți, o tensiune instabilă, o febră care nu scădea. Se pare că în ultimele 10 zile nici nu mai putea vorbi fără pauze lungi. Spunea rugăciuni pe șoptite. Și zâmbea.

Un apropiat a povestit, sub anonimat, că în penultima zi ar fi spus, abia auzit:
„Mulțumesc. Am fost iubit. Acum mă întorc Acasă.”

În ce constă o infecție polimicrobiană?

Aceasta este o formă de infecție în care mai mulți agenți patogeni acționează simultan. În cazul Papei, se pare că era vorba de bacterii rezistente la antibiotice, asociate cu un virus respirator persistent și cu colonii fungice care s-au dezvoltat în plămânii deja slăbiți.

Este extrem de greu de tratat. Și imposibil de învins, în cazul unui pacient cu istoric pulmonar grav și peste 88 de ani.

Moartea unui papă care nu s-a temut de moarte

Ultima imagine a sa nu este pe balcon, în luminile flash-urilor. Ci într-o cameră liniștită, cu un pat simplu și un crucifix mic, ținut în mână de un om care a refuzat grandoarea. A murit cum a trăit: în tăcere, cu smerenie, cu credință.

N-a cerut să fie înconjurat de cardinali, ci de călugărițele care îl îngrijeau. A fost uns conform ritualului. A primit Sfânta Împărtășanie în ultimele ore. Și s-a stins fără chinuri vizibile. Trupul său a fost spălat de mâinile aceleiași comunități care îi pregătise de ani întregi mesele și cărțile.

Ce rămâne?

Rămâne imaginea unui bătrân care, până în ultimele zile, s-a gândit mai mult la ceilalți decât la el. Rămâne lecția unei morți trăite cu seninătate, ca o ultimă predică despre fragilitatea umană și despre marea trecere. Rămâne un Papă care, deși a avut trupul distrus, n-a fost niciodată mai viu decât în aceste ultime săptămâni.