Rubio și Witkoff se retrag de la negocierile cruciale privind Ucraina: strategie sau sabotaj diplomatic?

La Londra, se pregătea un nou capitol în epopeea păcii imposibile. Lideri europeni, diplomați ucraineni și figuri-cheie ale administrației americane erau convocați la masa negocierilor. Dar exact când toate privirile se îndreptau spre ceea ce părea un pas crucial spre încetarea focului, doi dintre cei mai importanți reprezentanți ai Washingtonului au dispărut din peisaj, invocând o banală „incompatibilitate de program”.

Marco Rubio și Steve Witkoff — oameni cu greutate în noua doctrină Trump — s-au retras din summitul de la Londra în ultimul moment.

Ce înseamnă această plecare? Un simplu derapaj de agendă? Sau un gest programatic, menit să transmită un mesaj clar: pacea, da – dar în termenii noștri?

Trump vrea acord, dar cu Crimea inclusă „la pachet”

La baza tensiunii stă o idee promovată tot mai vocal de cercul apropiat al lui Donald Trump: încetarea războiului printr-un acord care include recunoașterea de facto a anexării Crimeei de către Rusia. Nu în mod oficial – nici măcar printr-un document – dar prin ridicarea sancțiunilor și acceptarea tacită a noii realități geopolitice.

Această propunere, prezentată de apropiați ai lui Trump ca o „soluție realistă pentru o lume complicată”, a fost imediat respinsă de Kiev, unde Constituția interzice orice formă de recunoaștere a pierderii teritoriale. Președintele Volodimir Zelenski a fost categoric:

„Nu a existat nicio propunere oficială. Dar dacă vine, răspunsul este NU. Nu vom legitima niciodată ocuparea Crimeei.”

În spatele acestei poziții ferme stă nu doar legea, ci și memoria dureroasă a anexării din 2014, precum și sângele vărsat în Donbas și Herson.

Insultă diplomatică?

La nivel european, retragerea bruscă a lui Rubio și Witkoff a fost percepută ca o insultă diplomatică în toată regula. Cei doi ar fi trebuit să susțină propunerea de compromis franco-britanică – o încetare temporară a focului de 30 de zile, un armistițiu test, sprijinit și de ONU. În loc de sprijin, însă, partenerii europeni s-au trezit cu un gest politic pe care l-au înțeles imediat:
America trumpistă nu mai negociază pacea, ci o vinde ca pe un produs de piață, în pachete convenabile.

Și astfel, liniile de comunicare au început să tremure. La summit a rămas doar Keith Kellogg – un om de încredere al Casei Albe, dar lipsit de greutatea și autoritatea pe care o presupune o negociere de acest calibru. Francezii au fost discreți, britanicii – iritați, iar ucrainenii – de-a dreptul consternați.

Jocul periculos al lui Trump: realpolitik sau abandon mascat?

Să fim clari: ceea ce încearcă echipa lui Trump nu e neapărat o trădare, ci o viziune geopolitică total diferită. Pentru acești negociatori, conflictul din Ucraina nu e despre justiție, suveranitate sau drept internațional, ci despre reorganizarea raporturilor de putere între marile blocuri ale lumii.

În această logică rece, Crimeea e o pierdere „rezonabilă” dacă garantează sfârșitul războiului și stabilitate în piețele globale. Umanitarismul e o mască, iar pacea – o afacere de vânzare. Este, în fond, aceeași logică pe care Moscova o urmează de ani buni: „Ce-i al meu rămâne al meu, ce-i al vostru putem negocia.”

Această abordare creează o ruptură majoră față de strategia administrației Biden, care a mizat pe sprijin total pentru Ucraina, reconstrucție europeană și sancțiuni masive asupra Rusiei. Sub Trump, în schimb, Ucraina e privită mai degrabă ca o variabilă în jocul marilor puteri, nu ca un partener suveran cu drepturi inalienabile.

Iar România? Flanc de est sau simplu spectator?

Pentru România, aceste evoluții trebuie privite cu maximă seriozitate. Dacă politica SUA se orientează spre „pace prin concesie”, întregul flanc estic al NATO devine vulnerabil. Odată ce se acceptă (chiar tacit) ideea că Rusia poate păstra teritorii ocupate, orice țară de graniță devine o potențială monedă de schimb.

Este esențial ca Bucureștiul să fie activ, clar, vocal. Nu doar în sprijinul Ucrainei, ci în sprijinul propriilor interese strategice. Altfel, riscăm să fim întrebați – într-un viitor nu foarte îndepărtat – dacă nu cumva și Delta Dunării e negociabilă, pentru liniștea generală.

Când diplomația devine tranzacție, pacea rămâne doar o vorbă frumoasă

Retragerea lui Marco Rubio și Steve Witkoff din negocierile de la Londra nu e doar o chestiune de agendă. Este un semnal, un semn că lumea post-2024 riscă să semene mai mult cu un târg internațional de compromisuri decât cu un concert de principii.

Iar dacă viitorul păcii în Europa se va decide nu la Kiev, nici la Bruxelles, ci în bucătăriile private ale noii doctrine Trump, atunci trebuie să fim pregătiți. Cu argumente, cu alianțe și, mai ales, cu luciditate. Pentru că nimic nu e gratuit în geopolitică – nici măcar tăcerea.

(adaptare POLITICO)