Ecumenismul – visul unității divine și realitatea fragmentată a credinței

Un drum sacru către Unul, pavat cu dogme, profeți, războaie și speranță. Fiindcă, în fața morții, toți oamenii își pleacă fruntea în tăcere. În fața divinității – o ființă absolută, indiferent cum o numim – omenirea ar trebui să tacă și mai adânc. Să asculte. Și totuși, de milenii, în locul unei liniști sacre, am auzit arme, cruciade, anatemele și chemări la război. Religia, cel mai înalt vehicul pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, a fost și cel mai eficient combustibil pentru ură, dezbinare și răzbunare.

Pe fundalul înmormântării Papei Francisc, care a fost poate cel mai ecumenic dintre pontifi, apare această întrebare profundă, tulburătoare, inevitabilă:

Ce este ecumenismul? Și de ce, în ciuda frumuseții sale spirituale, pare mereu blocat într-un viitor care nu vine?

1. Ce înseamnă ecumenismul? O traducere în duh, nu în cuvinte

Termenul vine din grecescul oikoumene, adică „întreaga lume locuită”. A fost folosit încă din Antichitate pentru a desemna ideea de comunitate universală, un întreg în care oamenii trăiesc sub aceeași ordine și înțelepciune. În plan creștin, ecumenismul este dorința de unitate spirituală între toți credincioșii care cred în Hristos – indiferent de confesiune, dogmă sau rit liturgic.

Dar ecumenismul, dacă e privit cu ochii sufletului și nu ai unei comisii, este mai mult decât o simplă reconciliere instituțională. Este o aspirație mistică spre întoarcerea la un Adevăr unic, comun, anterior tuturor dogmelor, înainte de sinoade, înainte de schisme, înainte de scaunele episcopale și înainte de orgolii. Ecumenismul este tânjirea după pierduta unitate paradisiacă a omului cu divinitatea – și a oamenilor între ei.

2. Istoria unei falii divine

Primele trei secole ale creștinismului nu cunoșteau dogme uniforme, ci doar comunități care trăiau în simplitate și martiriu. Adevărurile circulau în formă vie, nu fixate în documente. Apoi, au venit Sinoadele Ecumenice – încercări sincere de a formula credința într-o limbă comună. Dar de aici au pornit și marile rupturi.

Schisma din 1054 a despărțit Răsăritul ortodox de Apusul catolic. Mai târziu, în 1517, Reforma protestantă, înfăptuită cu fierbințeala lui Martin Luther, a pulverizat unitatea catolică din Europa. Din acel moment, ecumenismul a devenit o amintire și un ideal – dar niciodată o realitate.

A urmat perioada în care fiecare confesiune a început să-și construiască propriile instituții, doctrine, armate, imperii și misionari. Dumnezeu a devenit local, dogma a devenit națională, iar Sfânta Scriptură – pretext pentru război și colonizare. Războaiele religioase din Europa (30 de ani, 100 de ani, cruciadele) sunt poate cele mai triste pagini din istoria umanității.

Dumnezeu devenise o armă. Iar ecumenismul? Un ideal uitat în cancelariile teologilor marginalizați.

3. Ecumenismul modern: concilii, întâlniri, speranțe

După cele două războaie mondiale, lumea s-a cutremurat. Creștinătatea și-a văzut chipul în oglindă și a înțeles că dacă nu se reface unitatea inimii, niciodată nu va fi pace durabilă. Așa a început, timid, noul ecumenism.

Conciliul Vatican II (1962–1965) a fost marea deschidere a Bisericii Catolice spre dialog. Papa Ioan al XXIII-lea a vorbit despre „rugăciunea pentru unitate” nu ca despre o lozincă, ci ca despre o necesitate ontologică a credinței creștine. Succesorii săi au continuat acest drum: de la vizita lui Ioan Paul al II-lea în sinagogi și moschei, la rugăciunile comune cu patriarhul Atenagoras, până la întâlnirea lui Francisc cu liderii ortodocși, anglicani, evrei sau musulmani.

Francisc, în mod special, a fost ecumenic nu prin documente, ci prin gesturi. A spălat picioarele migranților de toate credințele. A îmbrățișat un imam în fața unei moschei bombardate. A vorbit despre fraternitatea universală cu o sinceritate care a deranjat chiar și unele cercuri conservatoare.

Dar ecumenismul rămâne, în multe locuri, doar un zâmbet de protocol. Patriarhi ortodocși care nu acceptă niciun fel de dialog. Lidere protestante care denunță primatul papal. Grupuri ultra-catolice care consideră că ecumenismul e un compromis cu erezia. Toate acestea arată că mai e cale lungă până la „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” – visul mărturisit de milenii.

4. Religia – cea mai eficientă unealtă a vrajbei

Este un paradox amar: Dumnezeul Unic al umanității este invocat de milioane… ca să-i urască pe ceilalți milioane. În numele iubirii, s-a turnat sânge. În numele sfințeniei, s-au ridicat ziduri. Religia, care ar trebui să apropie, a fost de multe ori scindare perfectă. Pentru că, în loc să fie un drum, a fost transformată în destinație. În loc să fie întrebare, a fost folosită ca răspuns. Definitiv. Dogmatic. Armat.

Și totuși, religia nu este vinovată. Oamenii sunt. Structurile, liderii, slăbiciunile, vanitățile, fricile și interesul. Dumnezeu, în orice religie, nu a chemat niciodată la ură. Toți marii profeți – Iisus, Mahomed, Moise, Buddha – au vorbit despre iubire, umilință, adevăr. Ce s-a întâmplat pe traseu e tragedia umanității. Și ecumenismul e, poate, singura cale de reparare.

5. Ecumenismul – ultimul pod solid al spiritului

Într-o lume care fierbe în contradicții, ecumenismul e și posibil, și necesar. Nu înseamnă uniformizare, ci armonizare. Nu înseamnă ștergerea identității, ci recunoașterea în celălalt a unei scântei din același Dumnezeu. Ecumenismul autentic nu cere ca toți să meargă la aceeași biserică, ci ca toți să aibă același respect pentru sacru, pentru viață, pentru celălalt.

Va fi vreodată real? Nimeni nu poate ști. Dar e sigur că fără el, ne îndepărtăm tot mai mult de orice formă reală de transcendență. Iar lumea de azi, cu atomii ei despărțiți și algoritmii ei reci, are nevoie mai mult ca oricând de o împăcare a spiritului.

O rugăciune nerostită

Poate că, într-o zi, va fi un Sinod fără dogme, fără steaguri, fără anatemele trecutului. Poate că va fi o singură rugăciune, rostită în toate limbile, dar în același duh. Și poate, în acea zi, Dumnezeu va zâmbi și va spune, fără cuvinte: „În sfârșit.”

Până atunci, ecumenismul rămâne una dintre cele mai frumoase idei pe care umanitatea le are la îndemână – dar pe care le tot uită, mereu, între două războaie și o predică.

Pentru ca ecumenismul să devină realitate…

… omenirea ar trebui să-și amintească ce a uitat: că înainte de națiune, limbă sau religie, omul este suflare. Ar trebui să tacă mai des. Să învețe să asculte nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege.

Ar trebui să renunțe la dorința de a converti și să reînvețe miracolul de a conviețui. Să schimbe întrebarea „Cine are dreptate?” cu „Ce ne poate apropia?”.

Omenirea ar trebui să-și coboare armele și să-și înalțe conștiința. Să accepte că sfințenia nu e brevet exclusiv, ci lucrare comună.

Și mai ales, omenirea ar trebui să-și ridice ochii de la text și să privească înspre suflet. Acolo unde, în ciuda tuturor diferențelor, locuiește același Dumnezeu.