Cine l-a inventat pe George Simion?

De unde a răsărit? Cine i-a fost mentor? Cine i-a găsit locul potrivit în politica românească? O serie de întrebări grele… Din categoria ”cine-a-nfipt laleaua-n brânză”, ”cine-o pus coada la prună”… și parcă mai era una, ceva legat de o clanță. Totuși… George Simion nu a „apărut” pur și simplu, ca o ciupercă după ploaie. Nici un personaj politic nu se naște spontan. El a fost creat. Cultivat. Tolerat. Propulsat. De un sistem. De niște interese. De o lipsă cronică de alternativă.

Pentru cei 10-20% din poporul român care abia așteaptă să fie prostiți, George Simion a apărut providențial și li s-a potrivit… mănușă. Hai să analizăm serios ce-i cu băiatul ăsta plin de tupeu și lipsit de orice scrupul.

1. George Simion – produs de laborator social și politic

Simion e copilul bastard al tranziției românești.
A fost crescut în cultul naționalismului romantic, cu accent pe ideea de Unire cu Republica Moldova. Aici a început totul. În 2006-2008, era doar un tânăr activist, agitat și entuziast, implicat în mișcări unioniste. Făcea gălăgie, organiza marșuri, se certa cu jandarmii. Dar, atenție: nu era izolat. Era sprijinit discret de anumite rețele conservatoare de influență din România, Moldova și diaspora.

2. Mentorii și finanțatorii din umbră

Simion nu a avut un „tată spiritual” unic, dar a avut susținători din mai multe direcții:

• Fostele rețele de cadre naționaliste din PNL și PDL, marginalizate după 2012, care au văzut în el un potențial cal de bătaie.
• Zone ultraconservatoare ale BOR care l-au tolerat și sprijinit logistic (mai ales în Moldova și Ardeal).
• Rețele unioniste din Chișinău, conectate vag la serviciile moldovenești sau la filierele pro-românești de influență din Est.
• Finanțatori din zona mediului de afaceri cu simpatii „patriotarde”, care au văzut în el o marfă bună de vândut în contextul crizei de lideri autentici.

Să nu uităm nici de anumite structuri din servicii care, dacă nu l-au creat, cu siguranță l-au tolerat și testat. Pentru că e greu de crezut că un tip care organizează acțiuni transfrontaliere, mitinguri, manifestații și campanii media fără resurse vizibile, o face fără a fi măcar monitorizat atent, dacă nu și stimulat discret.

3. Momentul-cheie: valul de frustrare colectivă

Simion a fost lansat pe scena mare când România a rămas fără opoziție reală. PSD devenise toxic după epoca Dragnea, PNL se făcuse covrig la Cotroceni, iar USR se împiedica în propriile idealuri. În golul ăsta, Simion a intrat ca o voce nouă, simplă, agresivă și aparent „din popor”.

Era perfect calibrat pentru:

• sărăcia din zonele de provincie,
• frustrarea românului obosit de „politica pe față”,
• dezamăgirea față de statul paralizat birocratic,
• furia împotriva elitei „care ne minte cu mască și vaccin”.

Nu era inteligent ideologic, dar era util emoțional. Și exact asta se cerea.

4. Platforma AUR – ambalajul ideal pentru derută națională

AUR n-a fost o invenție pură a lui George Simion. A fost un container politic în care s-au băgat de toate:

• ultraortodoxie,
• conservatorism rural,
• naționalism moldovenesc,
• anti-vaccinism,
• supărare economică,
• frică de „globaliști”,
• frustrare identitară.

Cine l-a ajutat să strângă oamenii? Cine i-a adunat semnăturile? Cine i-a construit infrastructura? Cine i-a pus în brațe o campanie profesională cu mijloace moderne?
Răspunsul e: cineva care a vrut să existe un buton de panică populist în politica românească.

5. Simion, astăzi – nu lider, ci efect

George Simion nu e un gânditor. Nici un strateg. E o figură de impact, un mesager perfect pentru ura nereglementată.
Dar tocmai de aceea, este periculos. Pentru că el nu depinde de logică sau adevăr. El funcționează pe indignare, emoție, înjurătură și conflict.

Cine l-a creat pe George Simion?

L-a creat o Românie frustrată.
L-a validat o clasă politică impotentă.
L-au ajutat niște păpușari interesați să aibă un clovn util.
Și, poate, cel mai grav: l-am tolerat noi toți, crezând că e doar un alt nebun de serviciu.

Dar nebunii, când sunt lăsați să urle suficient, ajung să conducă procesiuni.
Iar dacă procesiunea ajunge la Cotroceni, nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm, prea târziu: de ce n-am fost atenți când a urcat prima treaptă.

Hai să vedem de unde ar fi putut apărea

Ipoteza că Dan Diaconescu l-ar fi „inventat” pe George Simion este mai degrabă o speculație fără dovezi concrete. Totuși, există anumite paralele între stilurile lor populiste și modul în care au captat atenția publicului.

Paralele între Dan Diaconescu și George Simion:

• Populismul mediatic: Amândoi au folosit mass-media pentru a-și promova mesajele. Diaconescu prin OTV, iar Simion prin rețelele sociale și apariții publice.
• Mesaje naționaliste: Ambii au adoptat un discurs naționalist, apelând la sentimentele patriotice ale populației.
• Critica establishmentului: Atât Diaconescu, cât și Simion s-au poziționat ca alternative la partidele tradiționale, criticând corupția și lipsa de eficiență a acestora.

Cu toate acestea, nu există dovezi că Dan Diaconescu ar fi fost mentorul lui George Simion sau că ar fi contribuit direct la ascensiunea sa politică. Simion și-a început activitatea în sfera unionistă și a evoluat independent, fără legături directe cu Diaconescu.

Deși există asemănări în stilul populist și în modul de comunicare, nu putem afirma că Dan Diaconescu l-a „inventat” pe George Simion. Deși… cam asta bănuim. Este mai corect să spunem că ambii sunt produse ale unui context socio-politic care favorizează apariția liderilor cu discursuri populiste și naționaliste.

George Simion nu avea cum să apară spontan și să urce singur.

Fiindcă… nu e nici suficient de abil intelectual, nici vreun strateg genial, nici rafinat comunicațional pentru a-și fi croit singur drumul spre un partid parlamentar de 10%+ într-o Românie post-Dragnea.
Trebuia să existe un creier. Un plan. O infrastructură de sprijin. O nevoie.

Și aici intrăm într-o zonă foarte interesantă:

Ipoteza „moștenirii PP-DD”: un gol politic trebuia umplut

Când Dan Diaconescu și PP-DD au căzut (2014), în România a rămas o masă amorfă de electorat frustrat: oameni săraci, oameni marginalizați, nostalgici, anti-sistem, cu ură latentă față de elitele tradiționale și cu încredere aproape oarbă în discursurile simple, urlate, populiste.

Nimeni n-a mai știut să vorbească direct cu acești oameni după dispariția OTV-ului.
Partidele clasice i-au ignorat. USR i-a disprețuit. PSD nu-i mai reprezenta. PNL nu-i interesa.

Golul devenise imens. Iar natura are oroare de vid.

Și atunci: cine putea să umple golul?

Nu George Simion însuși. El era doar o figură.
Era nevoie de cineva care să înțeleagă:

• cum funcționează electoratul de la periferie,
• cum se face propagandă la nivel mic (sat, comună, cartier sărac),
• cum se orchestrează o rețea de influenceri locali,
• cum se creează senzația de „revoltă organizată”.

Exact ce știa să facă Dan Diaconescu.

Ipoteza „moștenitorului de stil”: Diaconescu n-a fost mentorul, dar a fost modelul

E foarte posibil (ba chiar logic) ca echipele și rețelele rămase de la PP-DD — acei operativi de campanie, acei lideri locali semi-informali, acei afaceriști de provincie — să fi căutat un nou cal de bătaie.
Pe cineva:

• mai tânăr,
• mai energic,
• mai greu de legat penal,
• dar la fel de urlător, simplificator și anti-sistem.

Și l-au găsit pe Simion.

Nu Dan Diaconescu personal, ci lumea lăsată de el.

Creierul real?

Foarte posibil ca, din umbră, oameni cu experiență în:

• comunicare de masă pentru mase simple,
• construirea de partide de tip container emoțional,
• manipularea sentimentului anti-sistem

să-l fi ghidonat discret pe Simion.
Nu-i exclus ca unii dintre acești oameni să fi avut legături și cu anumite structuri mai întunecate, pentru că un partid ca AUR — oricât de haotic pare — e și extrem de util: poate canaliza furia, o poate controla sau, dacă trebuie, o poate folosi.

Diferențele esențiale dintre George Simion și Călin Georgescu

Deși adesea vehiculați în aceleași conversații despre „salvarea neamului”, George Simion și Călin Georgescu vin, în fapt, din lumi radical diferite.

Călin Georgescu pozează în profetul autarhiei, visând la întoarcerea la o Dacie mistică, nepoluată de modernitate, unde energiile telurice se amestecă cu grâul încolțit. Georgescu își trage seva din mitologie, elitism ezoteric și autoizolare civilizațională. Vorbește despre „curățire” și „regenerare” ca un poet pierdut între piramide și ghicitori planetare.

Georgică și ”Mesia” Kremlinuș = nici o legătură

George Simion, în schimb, e creația brută a tranziției românești: un produs de piață politică, gândit să strige, să agite și să adune. Nu visează la reîntoarcerea în vreo Atlantidă dacică, ci la un prezent în care nemulțumirea, furia și simplificarea grosolană sunt instrumente de putere. Simion nu a construit o mitologie. A construit un „brand de stradă”, gândit să pară popular, spontan și accesibil, dar livrat după reguli de marketing electoral.

Călin Georgescu visează la o lume care nu mai există.
George Simion capitalizează o lume care nu mai înțelege.

Între „piramida energetică” și „bairamul stradal” e prăpastia dintre ritualul străvechi și meme-ul de campanie.

George Simion nu e creatorul fenomenului AUR. E doar purtătorul de cuvânt.

A fost ales pentru că bifează toate criteriile de utilitate:

• tânăr,
• violent emoțional,
• suficient de needucat politic ca să fie ușor de manipulat,
• fără bagaj ideologic real,
• perfect pentru viralizat discursuri simpliste.

Și mai ales: nu e un gânditor. E un megafon.
Un megafon care, dacă scapă de sub controlul celor care l-au crescut, poate deveni un pericol nu doar pentru sistem, ci pentru toată țara.