Scârba, această boală ideologică

Bogdan Duca face o observație corectă: în ultimul timp vedem tot mai mulți amărîți nesiguri pe propria sexualitate. Asta, în fond și la urma urmei, nu e neapărat un lucru neobișnuit. Întotdeauna la începutul carierei ai trac. Indiferent că ești sudor actor prelucrător prin așchiere sau penetrator. Depinde cum îți depășești acest trac.

O opinie de Mirel Palada

Fiecare generație are traumele sale generate de distribuția non-uniformă de succes sexual. Antropologic vorbind, sînt culturi întregi care pe asta și-au bazat echilibrul social. Unii au prea mult succes reproductiv, alții deloc. Îi zice harem și specificul său este că foarte puțini au parte de harem. Restul au parte de ghinion și de mult, foarte mult lucru manual.

Deci nu asta ar fi problema. Ești nesigur. Tatonezi. Încerci. Poate iese. Poate nu. Poate data viitoare. Poate e mai bine așa. Poate altfel. Oi fi femeie. Oi fi bărbat. Oi fi animal. Oi fi poziție. Vezi și tu cum se așează lucrurile.

Problemele sînt altele pe acest subiect. Ambele filosofice. Una ontologică, ce rezultă din biologie. Și alta etică.

Problema biologică e simplă. Natura nu are milă față de învinși. E o butadă celebră, care intră la grămadă în colecția de înțelepciune numită Legile lui Murphy. E scurtă. E rea. E deosebită. Zice așa:

“Celibatul nu este ereditar”.

Nu vă explic ce înseamnă. Nu vă strivesc corola de minuni a lumii. Mă bizui pe faptul că am cititori suficient de înțelepți încît să o înțeleagă fără proptele ajutătoare.

V-am spus. Natura e rea. Cine nu face copii, vine valul, îi ia calul. Noi acuma ne amăgim că sîntem buricul pămîntului. Că de la noi începe istoria. Ei, aș. Istoria e necruțătoare. Vine, îți dă una după ceafă, te oprește în drum ca milițianul, îți cere buletinul și te întreabă: ai, mă, copii? Nu, doamna Istorie. Marș, mă, la coșul de gunoi al existenței, atunci.

Așa e istoria. Așa e biologia. Așa vor păți cei care, nesiguri pînă la capăt pe sexul lor, o vor freca dubitativ pînă dă peste ei andropauza sau menopauza și nu se vor îngriji să dea Cezarului ce-i al Cezarului și biologiei ce-i al biologiei: urmași.

Avem o generație de pămpălăi care nu știu de sexul lor și nu vor să compună copii? Foarte bine. În cincizeci de ani se rezolvă într-un mare fel. Vor muri, nu vor lăsa urmași, nu vor da mai departe acest obicei biologic nesustenabil. După cum vă spuneam: celibatul nu e ereditar.

Deci nu-mi fac probleme. Nu fac ei copii? Nici o problemă. O să facă alții. Africanii. Asiaticii. Săracii. Cei din Botoșani, care încă n-au aflat că sexul e dubitativ și se ghidează după instinct, după coaie și după gonade, nu după muci în cap ideologici.

Ascensorul social va funcționa în continuare. Cei de la capătul bun al distribuției de resurse se vor codi, vor pregeta să-și facă treaba de animal. Vor găsi tot soiul de pretexte, care de care mai fițoase. Au mă doare. Au nu știu ce sînt. Au stai așa mai încolo. Și se vor ofili. Și gonadele lor nu-și vor atinge scopul. Și vor părăsi scena, indiferent de cîte resurse au la dispoziție.

În locul lor, pe scenă vor urca să le tragă preșul ontologic de sub picioare cei mulți, cei goi, cei cu poftă de viață. Cei care n-au dubii în privința sexului și a folosirii sale. Vor veni năvală, cum vin cei flămînzi, cu patimă, și vor începe să înfulece. Viață soartă resurse. Succes reproductiv. Pînă se vor îmbuiba și ei și vor începe și ei să facă figuri. Și atunci vor veni alții, flămînzi și goi și dornici de împreunare și de dus patima mai departe.

Și tot așa.

Istoria funcționează în cicluri. Nu sîntem noi nici începutul, nici sfîrșitul istoriei. Deci nu-mi fac probleme în această privință. Cumva, natura va așeza lucrurile.

Problema mea e de partea cealaltă a filosofiei. Nu la ontologie. Ci la etică.

Această atitudine a celor nesiguri pe ei, pe sexul lor, pe viața lor, pe soarta lor, e semn de frică, pe de o parte, dar și de mare scîrbă.

În primul rînd, de mare scîrbă proprie și personală. Ah, ce scîrbă mi-e de mine. Pe dinăuntru, scîrba te roade. Nesiguranța, îndoiala, frustrarea, resentimentul, ura.

Această scîrbă de sine merge mînă în cu scîrba de alții. Scîrba de semenii tăi. Ce-i înăuntru proiectezi și în afară. Nu vă învăț eu pe voi psihanaliză, că nu e cazul, nu duceți voi atîta înțelepciune.

La această generație de tefeliști, scîrba de semenii tăi îmbracă haine ideologice, prozelitoare. Ți-e scîrbă de cei care au zemuri de viață. De cei care îndrăznesc să-și urmeze soarta și patima. Ți-e scîrbă de cei care nu sînt ca tine. De săraci. De cei de la țară. De bătrîni.

Le arunci cu bani pe jos, în scîrbă. Aduceți-vă aminte de celebra fotografie cu nemernicii ăia care aruncau o hîrtie de un leu pe jos unui bătrîn, să-l culeagă. Și bătrînul îl culegea, căci un leu însemna mult pentru el. Aduceți-vă aminte ce rictusuri de dispreț și de scîrbă și de ură se puteau citi pe chipurile acelor ticăloși.

Aceasta este trăirea lor majoră. Scîrba. Disprețul. Aici se rupe falia și de biologie, și de etică, și de religie. Altruismul, care ne face specie socială. Deci biologie. Empatia și întrajutorarea, care ne fac oameni. Deci etică. Iubirea, dragostea, care ne fac creștini. Deci religie.

Dragostea, care „îndelung rabdă” și care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Ei bine, tefeleii ăștia nesiguri pe propria lor sexualitate nu vor să sufere, nu vor să rabde, nu vor să iubească, nu vor să simtă nimic față de semenii lor.

În marele lor răsfăț de domnu’ Goe cărora li se cuvin toate, pentru că de la bun început au avut toate la nas, din primii pași de viață, resurse, grijă părintească, bunăstare, acuma lumea e buricu’ pămîntului și toți trebuie să se învîrte în jurul lor, să le servească nevoile, ca niște biete obiecte lipsite de suflet și de dreptul la propria existență.

Bătrînii? Niște inutili. Cu ce-mi ajută mie, tefeleu în marea mea splendoare, nasoii ăștia de bătrîni? Cu nimic. Le am pe toate la nas, mi le aduce curierul la ușă. Atunci să moară, dă-i încolo de bicisnici.

Săracii? Niște pericole. Cu ce-mi ajută mie săracii? Cu nimic. În locul lor să facă treabă roboții. Trotinetele și aspiratoarele alea automate, care se plimbă deamboulea prin casă, ocolind obstacolele. Atunci să moară, dă-i încolo de săraci.

Și tot așa. N-au nevoie de oameni, că le e scîrbă. N-au nevoie de copii, căci văd în facerea și creșterea de copii doar un chin care vine să le strice lor fengșuiul de viață mereu perfectă.

Și atunci se dau pe trotinetă, sînt vocali și plini de ură, plini de o sfîntă indignare că ceilalți sînt niște mitocani medievali care îndrăznesc să li se pună în calea fericirii lor.

How dare you? Vă aduceți aminte de rictusul ăla de scîrbă și de dispreț care se lăbărța pe fața lu’ Sfînta Greta Trotineta? Asta e trăirea lor majoră: scîrba.

Nu-i așa, domnu’ Barna? Nu-i așa, domnu’ Iohannis? Nu-i așa că e foarte bine fără copii? Nu-i așa că pe fața voastră nu se citește decît scîrbă și dispreț? Nu-i așa că oamenii săraci și bătrîni sînt niște viermi primitivi?

Hai, că mai e un pic și o să vadă și ei cum e să fii vierme.

Ghinion.