A doua şansă

Acordăm sau nu a doua – a noua, a suta, a mia – şansă, celor de lângă noi? E bine s-o facem? E rău? E indicat? Ba, dimpotrivă? Depinde asta de persoana care aşteaptă o altă şansă? Adică merită, nu merită…

Ori de nemulţumirea aceea care ne-a făcut să tăiem, la vreun moment dat, punţile? E grav, e serios, e de neiertat… Mă întreb asta, acum, pentru că am realizat, la un pahar de vorbă – şi nu numai – că am, de vreo 30 de ani bătuţi pe muchie şi pe şest, relaţii bune cu anumite persoane – care nu-mi sunt nici părinţi, nici fraţi, nici cu alt grad de rudenie care să ne oblige să stăm în legătura aia – dar şi relaţii dezastruoase, de-a dreptul, cu alţii cu care am încercat, nu ştiu, zece ani, să lungim pelteaua.

Am făcut, deopotrivă, compromisuri, am înnodat firul rupt, tăiat, smuls, am trecut peste inconveniente de tot felul. N-a mers, însă. N-or fi fost astrele favorabile? N-am dat toate şansele posibile? N-am putut mai mult? Cert este doar că, astfel de relaţii au picat, fără o planificare prealabilă, în hăuri. Şi acolo, probabil pentru totdeauna, au rămas. Cum ar veni, ca să zic aşa, n-am dansat decât o vară.

E, în lungimea, rezistenţa, armonia relaţiilor, testul timpului? E „mâna” vremii? E acordarea de şanse şi iar acordarea de alte şanse? E faptul că, pur şi simplu, unele relaţii sunt sortite, din diverse cauze, să aibă viaţă scurtă şi să sucombe, când nouă, sau celorlalţi nu ne mai pasă de legătura aia? Nu ştiu, chiar nu ştiu. Şi mă întreb, vorbesc serios, cu o undă de nostalgie.

De ce unele legături merg şi alltele nu, dacă, să zicem, le acorzi, deopotrivă, şansele care trebuie? Personal, sunt destul, ca să nu zic intens, de tolerantă. Trec, iert, uit, las de la mine, arborez, şi dacă nu e neapărat cazul, steagul păcii, fac paşi  înspre ceilalţi oameni. Pentru că ştiu că, acum sau altă dată, greşim toţi, facem prostii, spunem lucruri de nespus.

Şi pentru că îmi place – vorba lu’ Hagi – să fie bine, să nu fie rău. Şi pentru că nu-mi place, deşi, câteodată se mai impune, să mă bălăcăresc cu nimeni. Totuşi, când ceea ce era o legătură s-a rupt de tot, când şansele de acordat nu mai sunt, când nici ălalalt nu face un pas, în ceea ce mă priveşte, s-a terminat. (Unii zic că mi-a trebuit mult, ca să decid asta şi că au fost, din păcate pentru mine, mult prea multe şansele acordate).

E punctul final de la capătul acelei poveşti. Doar arar, cine ştie prin ce inspiraţie divină, se întâmplă să mai acord o şansă, ultima, unei relaţii care nu mai avea nicio şansă. Nu spun că e bine aşa. Întreb numai câte şanse e bine, trebuie, se impune, să acordăm. A doua? A noua? A mia? Voi câte şanse acordaţi oamenilor de alături, indiferent ce relaţie aveţi cu ei?