A murit Silvio Berlusconi! Avea 86 de ani

Fostul premier italian Silvio Berlusconi a murit la vârsta de 86 de ani. Acesta s-a stins pe patul de spital, la Milano, unde a fost internat din nou vinerea trecută, scrie Corriere della Serra.

Silvio Berlusconi a murit astăzi la spitalul San Raffaele din Milano, potrivit Corriere della Sera. Fostul premier, lider al partidului Forza Italia și fondator al puternicului grup media Mediaset avea 86 de ani.

În vârstă de 86 de ani, fostul premier și mogul media a fost tratat pentru leucemie cronică, pe lângă infecția pulmonară care l-a dus la spital pe 5 aprilie.

Şef de Guvern în trei rânduri în perioada 1994-2011, el era în prezent senator şi preşedintele Partidului său Forza Italia (dreapta), un partener minoritar în Guvernul de coaliţie al premierului Giorgia Meloni.

Berlusconi s-a întors la San Raffaele vinerea trecută, după o lungă spitalizare – 45 de zile – care s-a încheiat în urmă cu câteva săptămâni, din cauza pneumoniei și a unei forme de leucemie. Dimineața, fratele său Paolo și copiii săi s-au grăbit la spital, unde se afla deja Marta Fascina. Mai jos, articolul semnat de Antonio Polito, în Corriere della Serra.

Dacă ar trebui să analizezi anatomia unui moment din viața extraordinară a lui Silvio Berlusconi, poate că ar trebui să alegi seara de 8 noiembrie 2011.

Nu în ziua în care și-a deschis primul șantier, la Brugherio, în 1964, sau când a fondat Fininvest, în 1975, deschizând calea unui imperiu de televiziune și financiar care l-a făcut unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Nici în ziua în care a intrat pe teren, în drumul său spre a câștiga trei alegeri și jumătate și a conduce patru guverne timp de nouă ani. Nici momentul în care a coborât cu elicopterul pe terenul San Siro pentru a inaugura povestea epică a lui Milan, care a câștigat cinci Ligi ale Campionilor și opt Scudetto în treizeci și unu de ani.

Nu. Berlusconi a luat atât de mult din acea putere în viața sa, încât adevăratul moment magic, momentul de spus, este cel în care a pierdut-o .

Așa a fost: Italia se destrama din cauza piețelor care atacau datoria ei publică. Împărțiți peste 500 de puncte. Merkel și Sarkozy râd de el în public. Europa care se temea să se scufunde împreună cu Italia. Gianfranco Fini formase un partid și trecuse la opoziție. Opt deputați, toți ex «fidelissimi», îl trădează pe Cavaler într-un vot decisiv, făcându-l să piardă majoritatea în Montecitorio.

Dar vrea să reziste. Nu renunța. Nu demisiona din funcția de prim-ministru. „Așa trebuie să facă Berlusconi”, îi sugerează toți cei din jur, care au trăit mereu din lumina reflectată și vor să o mențină aprinsă. Dar apoi sosesc două telefoane. Primul este de la Ennio Doris, prieten și fost partener în Mediolanum: „Silvio, dacă nu îți dai demisia, Italia se va prăbuși”. Al doilea este de la fiul său, Luigi, care lucrează în City of London: „Tată, dacă Italia se prăbușește, se vor prăbuși și companiile noastre”.

Astfel Cavalerul Negru, Caimanul care în filmul interpretat de Nanni Moretti instigă în final la revolta populară pentru a nu renunța la putere, demisionează acceptând logica inexorabilă a politicii democratice. Iar într-o singură după-amiază argumentul cel mai folosit împotriva lui, „conflictul de interese” dintre companiile private și funcția publică, se transformă în opusul său. După ce a urmărit puterea, după dușmanii săi numai pentru propriul interes, el trebuie să renunțe la putere și în propriul său interes.

Dimensiunea „mai mare decât viața”, ieșită din comun, a poveștii umane și politice a Cavalerului se află totul în momentul în care a părăsit pentru totdeauna Palazzo Chigi (și pe care apoi l-a declasificat în repetate rânduri drept o simplă „conspirație”, greșind astfel). Corurile „bufon, bufon” de sub Palazzo Chigi și mulțimile care aplaudă în fața Quirinalului pentru demisia sa nu au onorat acea zi istorică în felul ei. Ca și în seara monedelor a lui Craxi, s-a arătat atunci, după ani îndelungați de laude sclave, o Italia capabilă de ultraj laș.

Pentru că Berlusconi a fost un fenomen: voință de putere, desigur, dar și necesitate istorică. Împreună rodul bolii italiene și în același timp încercarea lui de a vindeca. Nu răufăcătorul care cucerește un popor credul cu doze de cal de vânzări TV, așa cum a fost descris; dar nici măcar salvatorul patriei care își eliberează țara de cazacii lui Occhetto, primul dintre numeroșii lideri de stânga pe care i-a învins. Mai degrabă, la bine și la rău, întemeietorul unei noi drepte și al unei noi politici, cu ambiții liberale și trăsături populiste, care a făcut școală în lume și a dominat scena italiană timp de douăzeci de ani, chiar și când a fost în opoziție. Și apoi s-a terminat cu el, atât de mult încât pentru a câștiga din nou a trebuit să-și schimbe pielea, sexul, vârsta și să se încarneze în Giorgia Meloni, antropologic opusul lui.

Profesioniștii anti-Berlusconi l-au acuzat de fiecare crimă. Și este adevărat că împotriva lui i-au fost aduse peste douăzeci de procese, cu diverse acuzații, uneori deosebit de defăimătoare, precum exploatarea prostituției copiilor în persoana lui Ruby Rubacuori, una dintre numeroasele participanți la sarabanda fetelor care au găzduit în vilele lui; sau ca suspiciunea de coluziune cu mafia care l-a condus la condamnare și închisoare pe unul dintre cei mai mari prieteni și camarazi de arme, Marcello Dell’Utri; sau chiar acuzația că ar fi pus la cale masacrele din 1993 pentru a-și accelera propriul triumf politic. A fost achitat, achitat sau prescris în alt mod de aproape toate acuzațiile, și datorită artelor dilatorii ale mulțimii sale de avocați, conduse de credinciosul său și acum decedat Ghedini. Și de aceea, dacă Legea trebuie crezută, cea a judecătorilor și nu doar cea a procurorilor, Berlusconi a comis o singură infracțiune: fraudă fiscală, pentru care a fost condamnat cu o sentință definitivă. L-a costat o defenestrare rapidă din Senat, a cărui majoritate a timpului nu a ratat ocazia și cu un vot deschis a sancționat incompatibilitatea acesteia (Cavalerul a avut atunci reabilitare judiciară deplină, și a putut să aplice din nou și să fie ales, mai întâi în Parlamentul European. Parlament și apoi înapoi la Senat, unde și-a reluat locul).

Bineînțeles că bărbatul nu era nicidecum o tibie de sfânt, dimpotrivă: avea viciile sale private și publice și știa să joace murdar. Sunt cei care i-au reproșat până la urmă, fără milă, precum arhi-dușmanul său Carlo De Benedetti, care chiar și în timp ce adversarul său era în spital cu Covid i-a urat la mulți ani, dar reiterând că pentru el a fost pur întotdeauna „un trișor. „.

Multe pete i-au ascuns viața publică. Originea capitalei cu care Berlusconi și-a început afacerea ca antreprenor este încă învăluită în mister. Folosirea majorității parlamentare pentru a adopta legi ad personam pentru a se apăra de procese a înlocuit promisiunile de reformare a sistemului judiciar care nu fuseseră niciodată respectate. Iar imperiul televiziunii, născut cu un truc de a ocoli interdicția, difuzarea casetelor înregistrate pe o rețea locală de televiziune, a fost legitimat printr-un decret de lege de către Craxi, prietenul său și martor la nunta sa cu Veronica Lario, care l-a salvat de sechestru dispus de trei pretori. Cu toate acestea, ca întotdeauna în viața lui, fiecare dintre aceste evenimente are întorsătura sa. De exemplu: cine poate nega că sfârșitul monopolului public al televiziunii a fost acum copt, nu mai este justificat de grupul de partide de pe Rai, factor de modernizare care a schimbat Italia? Berlusconi a apucat mărul fără scrupule și a primit ajutor de la cei care erau mai sus decât el la acea vreme. Dar în acest fel, pe lângă averea lui, s-a schimbat și viața italienilor, mai ales a celor mai izolați, bătrâni, săraci și mai puțin educați, care și-au putut umple serile cu chestionare ale lui Mike Bongiorno și telenovele braziliene, de altfel pt. gratuit, fără taxe. De nenumărate ori stânga s-a lovit cu capul în acest colț: ceea ce i s-a părut intolerabil și insuportabil de populist la Berlusconi, oamenii simpli au găsit admirabil. Mitul atât de american al self-made man a sedus poporul, deposedând stânga. Mai presus de toate, Berlusconi a descoperit „mare blues” al politicii italiene,

Il Cavaliere, ajutat de trecerea la sistemul electoral majoritar în 1994, a reușit să preia centrul, sub masca DC, și să-l reunească cu dreapta de nord a lui Bossi și dreapta de sud a lui Fini. Pentru prima dată din 1876, Italia a cunoscut alternanța. O parte a câștigat alegerile și a trecut de la opoziție la guvern. Poate tocmai natura radicală și partizanismul acestei noi politici (pe care un alt prieten al lui Berlusconi, Cesare Previti, a rezumat-o cu brutalitate cu sintagma „nu luăm prizonieri”), care a provocat scandal într-o țară obișnuită cu „unirea” dintre Cavour și Rattazzi și „compromisul istoric” dintre Moro și Berlinguer. Cu siguranță, Berlusconi și-a pus-o pe a lui. A avut gustul sau obrăznicia să scandalizeze publicul cu declarații extrem de incorecte din punct de vedere politic, care a făcut înconjurul lumii și l-a transformat într-un personaj colorat pentru presa străină: ca atunci când l-a numit pe Obama „brons”, făcând aluzie la culoarea pielii. Sau ca atunci când, în fotografia oficială a unui summit european, a făcut gestul coarnelor în spatele omologului său spaniol, ca un licean într-o excursie. Dar a spus-o și în Italia.

Justiția „cancerul țării” a fost poate cea mai contestată sentință. A făcut furori și discursul în care a spus că nu-i vine să creadă că „sunt atât de mulți ticăloși în jur” dornici să voteze împotriva lui. S-a simțit întotdeauna ca un om al cărui succes i-a permis să se ridice deasupra convențiilor, dacă nu chiar a legilor. Trecerile „olgettinelor” în locuințele sale private nu au avut, este adevărat, nicio relevanță penală, după cum au constatat ulterior procesele; dar dezvăluirea „cinelor sale elegante” a avut o importanță notabilă în cristalizarea unei judecăți negative asupra omului de stat, care ar trebui să fie ocupat cu cu totul alte chestiuni (în afară de a-l costa căsătoria cu Veronica Lario).

Cu toate acestea, bilanţul final al lui Berlusconi politic nu este rău din cauza tuturor lucrurilor pe care le-a ameninţat că le va face sau pentru care adversarii lui l-au acuzat că le-a făcut; ci mai degrabă pentru cei care au promis și nu au făcut. Cel mai longeviv premier din istoria Republicii a lăsat pe hârtie „revoluția liberală”, formată din taxe mai mici și mai multă creștere, promisiunea care îl adusese la guvernare. El nu a reușit să schimbe constituția, deoarece reforma sa a fost înfrântă în mod serios la referendum. Nu a reușit – nici nu a încercat cu adevărat vreodată – să rescrie sistemul judiciar italian într-un sens mai garant și mai puțin dominat de procurori, preferând micul cabotaj al legilor „ad personam”. El nu a acceptat nici pe departe ideea de a construi o succesiune, dimpotrivă, tăind capetele unul câte unul dintre toți „delfinii” potențiali, și astfel, probabil, luându-și creatura, Forza Italia, cu el. Care, în ultimii ani ai declinului fizic și electoral al Cavalerului, s-a transformat de fapt într-o curte medievală, unde averile sau nenorocirile depind de favorurile ultimei logodnice, de ambiția ultimului asistent, de manevrele ultimului curtean. . Berlusconi a avut totul pentru a schimba Italia, consens, succes, putere, bani, putere; și nu a reușit. La vârsta de 86 de ani, el a sperat chiar că nu o clipă scurtă să-și sigileze extraordinara biografie transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea sa la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. și, probabil, aducând în cele din urmă creatura sa, Forza Italia, cu el. Care, în ultimii ani ai declinului fizic și electoral al Cavalerului, s-a transformat de fapt într-o curte medievală, unde averile sau nenorocirile depind de favorurile ultimei logodnice, de ambiția ultimului asistent, de manevrele ultimului curtean. . Berlusconi a avut totul pentru a schimba Italia, consens, succes, putere, bani, putere; și nu a reușit. La vârsta de 86 de ani, el a sperat chiar că nu o clipă scurtă să-și sigileze extraordinara biografie transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea sa la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. și, probabil, aducând în cele din urmă creatura sa, Forza Italia, cu el. Care, în ultimii ani ai declinului fizic și electoral al Cavalerului, s-a transformat de fapt într-o curte medievală, unde averile sau nenorocirile depind de favorurile ultimei logodnice, de ambiția ultimului asistent, de manevrele ultimului curtean. . Berlusconi a avut totul pentru a schimba Italia, consens, succes, putere, bani, putere; și nu a reușit. La vârsta de 86 de ani, el a sperat chiar că nu o clipă scurtă să-și sigileze extraordinara biografie transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea sa la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. unde averile sau nenorocirile depind de favorurile ultimei logodnice, de ambiția ultimului asistent, de manevrele ultimului curtean. Berlusconi a avut totul pentru a schimba Italia, consens, succes, putere, bani, putere; și nu a reușit. La vârsta de 86 de ani, el a sperat chiar că nu o clipă scurtă să-și sigileze extraordinara biografie transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea sa la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. unde averile sau nenorocirile depind de favorurile ultimei logodnice, de ambiția ultimului asistent, de manevrele ultimului curtean. Berlusconi a avut totul pentru a schimba Italia, consens, succes, putere, bani, putere; și nu a reușit. La vârsta de 86 de ani, el a sperat chiar că nu o clipă scurtă să-și sigileze extraordinara biografie transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea sa la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. chiar a sperat ca nici un moment să-și sigileze extraordinara biografie, transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea lui la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale. chiar a sperat ca nici un moment să-și sigileze extraordinara biografie, transformând-o într-o legendă, odată cu alegerea lui la Quirinal. Simplul fapt că a visat ne-a spus totul despre amurgul erei sale.

Are multe alibiuri. Și nu numai în furia încăpățânată a procurorilor (Milan în frunte) împotriva lui. Cele două evenimente epocale tragice care au șocat lumea chiar de la începutul guvernelor sale, atacul asupra Turnurilor Gemene din 2001 și criza subprime din 2008, cu siguranță, i-au frământat ambițiile. Dar trecerea lui în istoria politică a Italiei a lăsat și urme de neșters: de exemplu bipolaritatea, un sezon dominat de el, și poate nu întâmplător s-a încheiat imediat ce a părăsit scena, pentru a da spațiu în ultimii ani vechiului. Vicii italiene ale transformismului și majorități care se schimbă ca hainele odată cu schimbarea anotimpurilor. Nici ultimul „miracol” nu a reușit. Odată Don Verzè, fondatorul San Raffaele din Milano, al cărui prieten și binefăcător, el a dezvăluit că i-a cerut „să trăiască până la 150 de ani pentru a îndrepta Italia”. Conta pe progresul științei, sau poate glumea despre dreptul său la nemurire. A murit în același spital la vârsta de 86 de ani, cu doar doi mai mult decât media națională. Confirmându-și firea de „arhi-italian”, de autobiografie a națiunii, a acelei Italii despre care într-un celebru incipit spunea „este țara pe care o iubesc”.