Adrian Năstase despre cele șase lecții oferite de un an de război în Ucraina

Fostul ministru de externe și premier, Adrian Năstase, consideră că anul conflictui brutal din Ucraina a fost „un profesor dur, dar plin de lecții”. Năstase a identificat nu mai puțin de șase lecții majore ce reies din războiul de la granițele României.

Cotextualizând, Năstase arată că, de când Rusia a invadat Ucraina, la 24 februarie 2022, cele două părți au avut, fiecare, peste 100.000 de morți sau răniți și au pierdut mii de tancuri și blindate. Economia Ucrainei a scăzut cu 30%, și mai mult de o treime din populația acestei țări a fost dislocată.

Infrastructura este la pământ iar 40% din capacitatea de producție a energiei electrice a fost afectată. Niciuna dintre părți nu pare să dorească un compromis sau să ia în calcul o încetare a focului; dimpotrivă, Moscova, Kievul și susținătorii săi occidentali manifestă aceeași determinare.

„Războiul este un profesor bun și dur, și câteodată tot ceea ce putem păstra din sacrificiile pe care alții le-au făcut este să învățăm lecțiile și să fim mai înțelepți în viitor. Iată cinci lecții pe care liderii și opinia publică din toată lumea le-ar putea învăța”, consideră Năstase.

Prima lecție: Este foarte ușor ca liderii să se înșele

„Așa cum scriam și anul trecut: este evident acum că președintele rus Vladimir Putin a greșit când a considerat că Ucraina nu poate opune o rezistență serioasă și că, și dacă ar fi încercat, n-ar fi contat.

S-a înșelat teribil în ceea ce privește puterea militară a Rusiei, tenacitatea Ucrainei și abilitatea Europei occidentale de a identifica surse alternative de energie.

Dar și occidentalii s-au înșelat: ei au exclus posibilitatea unui război de durată, au exagerat efectul sancțiunilor economice și au subestimat opoziția puternică a Rusiei la eforturile de a include Ucraina pe orbita lor.

În acest caz (ca și în altele), negura războiului le-a întunecat vederea cu mult înainte ca luptele propriu-zise să înceapă”, susține Năstase.

A doua lecție: Statele se unesc împotriva agresiunii

„Războiul din Ucraina ne amintește și faptul că, în sistemul de relații internaționale, de obicei statele se unesc pentru a se opune actelor de agresiune. Aceasta este o altă lecție pe care Putin a desconsiderat-o.

Pe lângă convingerea că Ucraina va cădea rapid, pare că a plecat de la premisa că NATO nu va răspunde atât de viguros precum a făcut-o. Prin urmare, în locul unei confruntări unu la unu împotriva unui adversar slab, Rusia duce un război împotriva unei țări susținute de o coaliție al cărei PIB cumulat este de 20 de ori mai mare decât al ei.

Această coaliție produce cele mai sofisticate echipamente militare din lume și a început să se decupleze de la resursele energetice ale Rusiei. Însă, așa cum vom arăta mai departe, susținerea externă nu asigură victoria Ucrainei.

Dar asta a transformat ceea ce Putin credea a fi o operațiune ușoară într-o luptă prelungită și incertă. Rusia va fi mult mai slăbită după acest conflict, indiferent de cum se va termina războiul.

Statele se unesc împotriva agresorilor deoarece se tem că, în cazul în care aceștia vor avea succes, ei vor încerca să obțină și mai mult.

Asemenea temeri sunt câteodată greșite; statele revizioniste obțin, în unele cazuri, ceea ce vor o dată cu modificarea status quo-ul conform obiectivelor pe care le vizau. Însă alte state nu sunt sigure de acest lucru – cel puțin nu la început –, așa că își unesc forțele pentru a descuraja apariția unor situații conflictuale sau pentru a le opri dacă tentativele de descurajare eșuează.

Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă decizia Suediei și a Finlandei de a abandona decenii (în cazul Suediei, secole) de neutralitate pentru a deveni membri ai NATO.

Liderii lumii care speră să anexeze teritorii pe care nu le controlează ar trebui să înțeleagă bine: actele de agresiune flagrante vor determina, cel mai probabil, statele să se unească împotriva agresorului. Dacă o fac, atunci acesta din urmă, chiar și în situația în care va învinge, va ieși mult mai slăbit decât înainte”, arată Năstase.

A treia lecție: „Nimic nu se termină până când nu se termină”

„Când se gândesc la război, americanilor le place să-l considere un scurt episod de șoc și groază, urmat de acordarea de medalii și, poate, de o paradă a victoriei. Acest lucru nu este surprinzător, dat fiind faptul că adversarii din ultima vreme ai Statelor Unite au fost puteri de mâna a treia iar faza inițială a operațiunilor militare din cadrul fiecărui conflict a fost scurtă și câștigată de americani.

Însă, până la urmă s-a dovedit că războaiele din Irak și Afghanistan s-au prelungit ani de zile, din cauză că Statele Unite au ales să ocupe fiecare dintre aceste țări și să întreprindă reforme politice și sociale de anvergură. Rezultatul a fost apariția unei insurgențe puternice care nu a putut fi învinsă la un cost care să fie sustenabil.

Războiul din Ucraina este diferit: asaltul inițial al Rusiei a fost zădărnicit iar scopul de a produce o schimbare de regim rapidă la Kiev a fost abandonat.

După un an, forțele convenționale ale celor două state continuă să se confrunte pe câmpul de luptă și caută noi modalități de a pune presiune una pe cealaltă. În ciuda câtorva momente norocoase, niciuna dintre cele două părți nu a fost capabilă să dea lovitura finală.

În mod greșit, Putin a crezut că războiul va fi scurt și ieftin. Când atacul inițial al Rusiei asupra Kievului a eșuat iar forțele armate au suferit pierderi grele, Ucraina și susținătorii săi au crezut că un ajutor extern generos, determinarea ucrainenilor și sancțiunile economice extinse ar putea să provoace o înfrângere decisivă a Rusiei și, poate, decăderea acesteia din rândul marilor puteri.

Contraofensivele încununate de succes începute în vara trecută au întărit speranțele Kievului de a recuceri toate teritoriile pierdute, inclusiv Crimeea. Unii observatori visau chiar la o schimbare de regim la Moscova.

Totuși, Rusia este încă o mare putere, cu o populației de trei ori mai mare decât cea a Ucrainei, cu un complex militaro-industrial important și cu rezerve substanțiale de echipamente militare.

Liderii săi privesc războiul ca pe un conflict existențial pe care Rusia trebuie să-l câștige. Performanța forțelor sale armate s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură de la debutul războiului iar atacurile rachetelor și ale dronelor asupra orașelor ucrainene și a infrastructurii au provocat pagube considerabile.

Un război de uzură nu este în favoarea Ucrainei; de unde și graba de a livra acesteia mai multe arme (inclusiv tancuri) și pregătire militară. Un ajutor extern ar ajuta Kievul să reziste și să obțină victorii limitate în primăvara acestui an, însă alungarea Rusiei din toate teritoriile pe care aceasta le controlează în prezent s-ar putea dovedi imposibilă, indiferent de cât ajutor extern va fi trimis.

Există, de asemenea, posibilitatea escaladării situației (inclusiv prin folosirea de arme nucleare), un pericol pe care anumiți experți îl pot respinge însă care nu poate fi ignorat complet”, susține Năstase.

A patra lecție: Războiul face și mai grea găsirea unui compromis

„Deoarece mizele sunt mari, în timpul războiului ar trebui ca luciditatea și prudența să primeze. Din păcate, se dovedește a fi o perioadă în care fanfaronadele, proiecțiile nerealiste, moralismul, patriotismul populist și interesele de grup preiau controlul iar opiniile echilibrate sunt reduse la tăcere.

Consecința este că dialogul, dialogul în vederea identificării unui compromis, devine din ce în ce mai dificil, chiar și atunci când niciuna dintre părți nu are o direcție clară spre victorie. Nu este singurul motiv pentru care războaiele sunt greu de încheiat, dar este unul important.

Așa cum am descris pe larg în urmă cu câteva luni, dezbaterea publică privind situația din Ucraina a fost extrem de injurioasă, cu experți virulenți care se întreceau între ei în a-și afirma susținerea față de Kiev, în timp ce calificau opiniile alternative drept naive, imorale, pro-ruse sau și mai rău.

(Același lucru se întâmplă și de cealaltă parte; deși este dificil de identificat comentarii serioase pe tema conflictului, criticii ruși cei mai virulenți la adresa lui Putin par a fi partizanii liniei dure care îl acuză că nu conduce războiul cu suficientă vigoare și cruzime).

Este posibil ca cei mai fervenți susținători ai Ucrainei să fie corecți și ca Occidentul să trebuiască să facă „orice este necesar” pentru a ajuta Kievul să-și elibereze teritoriile. Însă, mă întreb dacă toate aceste voci , printre care se numără și unii lideri vocali din Europa de est, s-au întrebat vreodată dacă nu cumva greșesc.

Oare nu este măcar posibil ca un ajutor care prelungește războiul să conducă la un rezultat mai prost pentru Ucraina? Istoria ultimelor decenii o arată, de altfel: susținerea externă generoasă pentru forțele locale din Vietnam, Irak și Afghanistan a făcut ca acele războaie să continue dar nu au lăsat țările respective într-o situație mai bună atunci când Statele Unite au decis, finalmente, că victoria nu era posibilă și s-au retras.

Este adevărat că forțele SUA și NATO nu luptă în Ucraina, dar suntem destul de implicați în conflict. Pacea sau încetarea focului pot fi departe, însă a te gândi la un mod de a opri conflictul este în interesul tuturor, în special al Ucrainei”, arată Năstase.

A cincea lecție: O strategie a abținerii ar fi redus riscul războiului

„Cea din urmă lecție – și poate cea mai importantă – este aceea că posibilitatea ca acest război să aibă loc ar fi fost mult mai mică dacă Statele Unite ar fi adoptat o strategie de politică externă a abținerii.

Dacă politicienii americani și occidentali ar fi ținut cont de avertizările privind consecințele unei lărgiri fără limite a NATO în loc să încerce să includă Ucraina în rândul organizațiilor economice și de securitate occidentale, poate că dorința Rusiei de a invada ar fi fost mult redusă.

Putin este primul vinovat de a fi lansat un război brutal și ilegal, însă administrația Biden și predecesorii săi au și ei o responsabilitate. Poporul ucrainean suferă acum de pe urma nesăbuinței lui Putin, dar și de pe cea a orgoliului și a naivității oficialilor occidentali”, consideră Năstase.

A șasea lecție, bonus: Liderii contează

„Până și pragmaticii care subliniază importanța unor forțe structurale mari recunosc faptul că sunt situații în care calitățile individuale ale liderilor contează. Chiar foarte mult.

Deși opoziția față de extinderea NATO (în special în privința Ucrainei) era semnificativă în rândul elitelor ruse, un alt lider poate nu ar fi ales să „dea cu zarurile” războiului în urmă cu un an.

Un președinte american mai creativ și mai puțin dogmatic poate că ar fi făcut mai mult ca să dezamorseze amenințarea crizei înainte ca aceasta să ajungă la punctul de fierbere.

Pe urmă, să ne imaginăm cum ar fi fost condus acest război dacă Petro Poroshenko ar fi fost președinte în locul lui Volodymyr Zelensky. Ar fi putut Prorshenko să-și mobilizeze cetățenii și să obțină ajutor extern într-un mod la fel de eficient precum cel în care a făcut-o Zelensky? Pare puțin probabil. Sau cum ar fi fost dacă, la Casa Albă, președinte era Donald Trump și nu Joe Biden?

Forțele structurale stabilesc limitele lucrurilor pe care statele le pot face dar ele nu determină rezultate prin ele însele. Liderii naționali au la îndemână structuri, în măsura în care sunt liberi să decidă să navigheze prin situațiile cu care se confruntă în cel mai bun mod posibil. Și, pentru că au aceste agenții, ei sunt, în cele din urmă, responsabili pentru alegerile pe care le fac.

Conștienți de acest lucru, liderii de la Moscova, Kiev, Washington, Bruxelles și Berlin și de oriunde ar trebui să fie foarte atenți la lecția nr. 3 (”Nimic nu se termină până nu se termină”) și la soarta lui George W. (”Misiune îndeplinită”) Bush.

Acest război nu s-a terminat, iar ceea ce vedem azi drept leadership îndrăzneț și eficient (sau incompetent) s-ar putea să arate diferit după ce armele vor tăcea iar costurile finale vor fi calculate”, încheie Năstase.