Adrian Severin vs. CEDO: episod final din saga unui “mare nedreptățit al României”

Poate că nu există persoană mai amuzantă și în același timp mai tristă în galeria foștilor politicieni români decât Adrian Severin. Cândva, o stea strălucitoare în Parlamentul European, cu un aer de erudit și un discurs care ar fi putut cuceri o cameră întreagă de diplomați înalți, Severin a ajuns, în 2024, un obișnuit al tribunalelor, al apelurilor și al, ce să vezi, eșecurilor juridice.

Cea mai recentă bătălie pe care a pierdut-o se consumă la CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De data asta, Adrian Severin a sperat că va convinge cei șapte judecători de la Strasbourg că procesul său din România nu a fost echitabil. Că dreptul său la apărare a fost compromis. Că jurnaliștii britanici care l-au prins cu mâna în buzunarul imaginar al lobbyiștilor au fost, de fapt, niște agenți provocatori cu o misiune de distrugere a unui brav reprezentant al României.

Dar nici măcar la CEDO nu i-a mers. Nici măcar acolo, unde speranța condamnaților români pare să fie invariabilă – pentru că, nu-i așa, e mai ușor să te consideri victimă decât să accepți că, la un moment dat, ai comis o ilegalitate.

„Justiție pentru mine, dar nu și pentru ceilalți” – jocul acuzațiilor

Să facem o scurtă recapitulare pentru cei care nu mai țin minte faimosul scandal. În 2011, Adrian Severin, pe atunci membru influent al Parlamentului European, a fost prins de doi jurnaliști de la Sunday Times în flagrant. Într-o operațiune tipică de jurnalism de investigație, aceștia s-au dat drept lobbiști și i-au propus lui Severin bani pentru a susține anumite amendamente legislative.

Politicianul nostru, aparent orbit de sclipirea bancnotelor, nu a ezitat prea mult să-și ofere serviciile. Și totul a fost documentat: convorbiri, negocieri, ba chiar și glume despre „eficiența” cu care își îndeplinea promisiunile. O situație demnă de un sitcom britanic, dacă nu ar fi fost tragic pentru reputația României în PE.

După ce filmulețele și articolele au apărut, cariera lui Severin a luat foc. A fost forțat să demisioneze, a urmat un proces în România și, în final, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru corupție. Dar, în loc să accepte realitatea, fostul europarlamentar a decis să lupte – nu pentru a-și reabilita cu adevărat imaginea, ci pentru a susține sus și tare că a fost o victimă a unei conspirații internaționale. De ce? Pentru că Adrian Severin nu putea concepe că a fost prins de niște simpli jurnaliști, și nu de o organizație guvernamentală cu resurse nelimitate.

CEDO – ultima redută a „nedreptățiților”

Ajuns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Severin a repetat aceleași argumente, că jurnaliștii britanici au acționat ca „agenți provocatori” și că dreptul său la un proces echitabil a fost compromis. De parcă doi reporteri ar fi fost responsabili pentru prăbușirea carierei sale, nu corupția endemică care i-a devorat pe atâția alții ca el.

Însă CEDO nu a cumpărat această poveste. Cei șapte judecători au decis, în unanimitate, că nu i s-a încălcat niciun drept în procesul din România. Procesul a fost echitabil, probele au fost administrate corect, iar Severin a avut posibilitatea să-și expună apărarea. Pe scurt, „sorry, dar n-ai nicio șansă”.

Totodată, CEDO a subliniat că jurnaliștii britanici nu au acționat la comanda statului român, așa cum sugera Severin, și că aceștia au fost, în mod constant, simpli particulari – ceea ce demontează complet acuzația de provocare organizată de o autoritate de stat.

A cui e vina?

De-a lungul întregii sale cariere politice și a scandalurilor care l-au înconjurat, Severin a jucat mereu rolul omului nedreptățit. Pentru el, totul a fost o mare conspirație: un complot politic pus la cale pentru a-l elimina. Iar acum, când în sfârșit a pierdut și la CEDO, continuă să ignore adevărul evident: a căzut singur în propria capcană, mânat de lăcomie și în total dispreț față de conduita etică a unui demnitar european.

Acest episod este emblematic pentru o întreagă generație de politicieni români care refuză să-și asume responsabilitatea și care, în loc să învețe din greșelile lor, se victimizează și caută vinovați în exterior. Aceștia vorbesc despre conspirații internaționale, despre abuzuri ale justiției și despre „execuții politice”, dar rareori își privesc în oglindă propria contribuție la propriul dezastru.

Ce rămâne de învățat din acest episod?

Povestea lui Adrian Severin e un exemplu clar despre cum nu trebuie să te comporți atunci când ești prins cu mâna în borcanul cu miere. Nu pentru că mierea nu există, ci pentru că s-ar putea ca borcanul să fie în lumina reflectoarelor. De fiecare dată când un astfel de caz ajunge în presă, este vorba despre mai mult decât o simplă faptă de corupție. E o lecție despre impunitate, despre aroganță și despre cum încercarea de a fugi de justiție nu face decât să prelungească agonia.

Acum, Severin a pierdut la CEDO. Dar la fel ca mulți alți foști „baroni” ai scenei politice, el probabil că va continua să spună aceeași poveste despre cum i-a fost răpită libertatea pe nedrept. Din păcate pentru el, pentru judecătorii de la Strasbourg, și se pare că pentru toată lumea cu o doză de realism, aceste lamentări nu mai înseamnă nimic.

În final, Adrian Severin ar fi trebuit să învețe că adevărata victorie nu stă în a nu fi prins, ci în a nu ajunge vreodată să fii acuzat. Dar cumva, se pare că lecția asta a fost ignorată complet.