Al treilea Război Mondial – mai aproape ca niciodată

Trăim într-o perioadă în care riscurile majore la nivel global devin din ce în ce mai evidente în toate aspectele vieții noastre. Pandemia este mereu în atenție, iar amenințările asupra mediului înconjurător ne afectează zilnic. Totodată, suntem expuși constant la previziuni sumbre despre viitor, oferite de algoritmi simpliști desprinși parcă din poncifele serialelor postapocaliptice. Într-un context atât de tumultuos, se pune întrebarea: ne îndreptăm către un al treilea război mondial? Oricum, suntem mai aproape ca niciodată.

Suntem în pragul unui al treilea război mondial?

În jurul lumii, regimurile autoritare eșuează. Într-o eră de stagnare globală, incapacitatea lor de a-și îndeplini promisiunile privind locurile de muncă, combaterea sărăciei și creșterea claselor lor de mijloc atinge cote critice. Paranoici în legătură cu disidența internă, autocrații au un stimulent tot mai mare să-și asume riscuri majore pentru consolidarea puterii lor. Fie prin războaie regionale expansioniste, fie prin conflicte existențiale cu Occidentul.

Ceea ce trăim chiar acum, criza rapidă declanșată de un atac cu drone asupra unei baze americane lângă granița Iordaniei cu Siria, este un exemplu perfect al noii noastre realități înfricoșătoare. Desigur, Iranul neagă orice implicare directă, dar este clar că este profund implicat în ultimul dintr-o serie de atacuri sponsorizate de Teheran, menite să îndepărteze SUA din Orientul Mijlociu.

Iran – un regim eșuat

Având în vedere răspunsul inevitabil al SUA, apare întrebarea: de ce s-ar aunca Iranul într-o astfel de aventură? Punctul care deseori trece neobservat în observațiile obișnuite despre Iran ca regim fundamentalist, nebun și malefic, este că acesta e un regim eșuat.

Declinul Iranului se numără printre cele mai extraordinare povești ale timpurilor moderne. A fost una dintre marile civilizații antice, plasată foarte favorabil în centrul comerțului global și stăpânind unele dintre cele mai mari rezerve de petrol și gaze naturale ale lumii. Dar o teocrație fosilizată și ineptă l-a redus la starea de dezastru. Infrastructura sa este comparabilă cu cea a unei țări aflate în război, iar jumătate din populație trăiește în sărăcie.

Pe măsură ce amploarea mutilării naționale a mullahilor devine imposibil de ascuns, iar mișcările de protest cresc, regimul a încercat să deturneze atenția de la eșecurile sale prin intensificarea ambițiilor sale de a se stabili ca hegemon regional, creând „Semiluna Shia” care să poată funcționa atât ca un scut sectar defensiv împotriva sunniților și necredincioșilor occidentali, cât și ca un generator de mândrie imperialistă. Accederea la statutul de putere nucleară este, desigur, crucială pentru o astfel de viziune.

Cu toate acestea, adevăratul pericol ar putea fi nu faptul că Iranul devine cu adevărat mai puternic, ci că liderii săi știu că timpul nu este de partea lor. Este adevărat, Teheranul este, probabil, la doar câțiva ani distanță de construirea de focoase nucleare pentru rachete balistice. Dar, pe măsură ce economia sa se deteriorează rapid, regimului i-ar putea fi din ce în ce mai dificil să justifice costul programului său nuclear în fața cetățenilor nemulțumiți.

Teama de viitor – scânteia care aprinde conflictul global

Acest lucru se potrivește cu un tipar identificat de istorici de-a lungul timpului. Ce ne învață războaiele mondiale anterioare este că nu țările sigure și de succes încep războaie, ci cele corodate și schizofrenice, care suferă atât de deliruri grandioase, cât și de frica mortală a viitorului, așa cum constată și The Telegraph.

Rusia – marele bolnav planetar

Astăzi, această paradoxală agresivitate fragilă se desfășoară nu numai în Iran, ci într-o măsură și mai înspăimântătoare în Rusia. Regimul lui Putin a eșuat spectaculos în capitalizarea avantajelor inerente ale Rusiei – nu în ultimul rând a excesului de resurse naturale – pentru a ridica standardele de viață și a crea prosperitate. O mare parte din populația rusă trăiește pe marginea sărăciei, iar țara este blocată într-o capcană a petrolului, rezervată în mod obișnuit națiunilor din lumea a treia.

Prădarea statului, oligarhizarea treptată, nepotismul cronic și un univers baroc al minciunilor au dus la risipirea câștigurilor din reformele de piață din anii 1990.

O meduză care continuă să elibereze toxine devastatoare după moarte

Putin, ca răspuns, încearcă să oprească declinul economic și demografic și să abată atenția de la eșecurile sale acasă prin cuceriri. În timp ce lumea încă o numește Ursul, Rusia post-sovietică este mai degrabă asemănătoare cu o meduză care continuă să elibereze toxine devastatoare în apă după moarte, celulele sale de atac declanșându-se necontrolat chiar și după decapitare.

Încă o dată, ceea ce ar putea face Rusia și mai periculoasă este că fereastra sa de „recuperare”, așa cum o concepe Putin, se îngustează. Dacă tendințele actuale continuă, atunci Rusia va fi o muscă geopolitică în doar câteva decenii, inferioară în putere chiar și față de puteri emergente din Africa, cum ar fi Nigeria.

China – visul frumos s-a destrămat

Ne putem întreba dacă norii grei adunați în China ar putea determina Beijingul să flirteze cu ideea de război civilizațional cu Occidentul. Strategia, grandioasă odată, a lui Xi Jinping – de a menține rate de creștere economică excepționale, în mare parte prin intermediul unor investiții dirijate de stat – s-a prăbușit. Consecința este transformarea Chinei într-un model militar-autocratic. Ideologic, de la urmărirea Visului Chinei la o viziune a Marii Chine. Noua sa strategie „fuziune militar-civilă„, care vizează să facă din China cea mai avansată putere militară din lume, reflectă această cotitură.

China ar putea crește riscurile unui nou război mondial prin invadarea Taiwanului. Xi știe că poate avea timp limitat să acționeze. Experții militari consideră că, până în 2027, Beijingul va avea superioritate militară față de SUA în Strâmtoarea Taiwan. Și provocările se țin lanț în zonă.

Dacă va veni, nu va fi din greșeală

Atitudinea convențională este că, dacă ar apărea Al Treilea Război Mondial, ar fi din greșeală. Dar ar trebui să luăm în considerare posibilitatea ca liderii autocrați – torturați de perspectiva morții în cazul căderii de la putere – să fie devorați de scopul ultim al supraviețuirii. Și să înjghebe, din tot ce au la îndemână, strategii care nouă ni se par iraționale, dar sunt profund raționale pentru ei. Acestea ar putea reprezenta o amenințare la fel de mare pentru supraviețuirea umanității. Ca, de exemplu, laboratoarele de patogeni insuficient securizate sau evoluția necontrolată a inteligenței artificiale.

Riscul de catastrofă globală este amplificat într-o eră în care dictatorii rebeli cred cu adevărat că pot câștiga. Pe măsură ce migrează spre o doctrină nucleară de „lovire preventivă„, Rusia este tot mai convinsă că ar avea un avantaj în caz de război nuclear. Iar regimul teocrat-fixist al Iranului, având de trecut printr-un deșertul izolării internaționale, ar putea suferi de „aroganța supraviețuirii„.

Occidentul – asul din mâneca Planetei

În această ecuație complexă și tensionată, Occidentul se vede nevoit să recurgă la ceea ce reprezintă cartea periculoasă din mâneca sa: propria imprevizibilitate. Democrațiile occidentale sunt, totuși, flexibile. Au adaptabilitate bună. Și economii extrem de performante. De la normalizarea relațiilor cu China în anii 1970, care a luat prin surprindere Uniunea Sovietică, până la răspunsul surprinzător de robust la invazia Ucrainei, Vestul este foarte temut de dușmanii săi. Fiindcă aceștia din urmă nu pot ști niciodată exact ce va face în continuare acest conglomerat de forțe ale democrației. Occidentul este capabil de schimbări rapide de paradigmă și aceasta este forța sa principală.

Înțelepciune și hotărâre

Lumina reflectoarelor se îndreaptă către provocările globale și riscurile iminente. Este clar că asistăm la o perioadă critică în istoria umanității. Suntem mai aproape ca oricând de un al treilea Război Mondial.

Imprevizibilitatea, flexibilitatea și capacitatea de adaptare vor fi cheile care vor deschide sau închide ușa către viitorul nostru comun. Omenirea rațională, sau ce a mai rămas din ea, nu are voie să-și mai negocieze la nesfârșit viitorul. Cum spune una dintre Legile lui Murphy:

Nu forța nimic, găsește un ciocan mai mare.

Și e nevoie, acum, de un ciocan foarte mare.