Am fost, n-am fost…

Zilele trecute, absolut din întâmplare, m-am întâlnit – şi am vorbit – de două ori, deşi vreo 20 şi bine de ani, nu ne-am găsit deloc, cu o doamnă respectabilă cu care, demult, am fost colegă de serviciu.

Şi, în cele două dăţi, a subliniat, parcă special pentru mine, acelaşi lucru, care, oarecum, m-a pus pe gânduri: „în viaţă, ca să fii cineva, ca să fii om, ca să fii apreciat, trebuie să fii şi să rămâi la fel. Nu acum mai sus şi mâine mai jos. Nu azi cu nişte principii şi mâine cu altele. Nu în clipa asta cu un prieten şi mai încolo cu altul. Nu de data asta mâncând ceva, şi data viitoare altceva. Aşa te-ai prezentat lumii, că e bine, că e rău, aşa rămâi! Cartea ta de vizită nu o adaptezi după cum îţi vine! Nu te schimbi după cum bate vântul! Căci, dacă e aşa, eşti un nimic!”

M-am tot gândit, de când mi-a spus, la asta. Nu, eu nu am fost mereu la fel. Viaţa m-a poziţionat când sus, când jos. Sau, poate eu nu am ştiut să ţin bine timona. Pesemne că sunt un nimic. Am fost când pe valuri de 16 metri, când pe fundul mării. Adââââââânc. Am purtat pantofi stiletto, de firmă, dar şi papuci de la tarabă. Ba, când a cerut-o situaţia, şi a cerut-o adesea, şi cizme de cauciuc. Am mâncat delicatese franţuzeşti, italieneşti, japoneze şi nu mai ştiu de care, dar şi pâine cu margarină sau, cum zice poporul, mămăligă cu sare. Sincer, uneori, neavându-le nici pe astea, am făcut şi foamea. Am fost şi de milioane, dar şi de doi lei. Ca să nu mai zic că, uneori, nici cât o ceapă degerată n-am fost şi n-am valorat. Am urcat piscuri înalte, de unde mă lua ameţeala, de sus ce erau culmile lor, dar am căzut sau am coborât şi în hăuri teribile şi crunte. M-am plimbat prin multe locuri frumoase, mirifice de-a dreptul, dar, ce să fac, am fost şi la sapă, la porumb. Am avut prieteni de care, în timp, m-am – şi s-au – răcit, dar şi inamici care mi-au devenit, printr-o lege nescrisă, buni prieteni. Adică, ne-am reevaluat reciproc. Desigur, am şi oameni care sunt de-o eternitate – şi vor mai fi tot pe atât – alături de mine. Am râs de viaţă, dar tot din cauza ei am plâns de-am făcut inundaţie. Am avut drumuri presărate cu tuberoze şi trandafiri, dar şi multe numai cu mărăcini, de care n-am scăpat decât luându-i în tălpile picioarelor. Mi-au fost pajiştile pline cu flori, dar şi făcute pârjol. Mi-au năpădit fluturii sufletul, dar şi moliile. Din motive banale ori fără motiv, am fost abandonată de oameni în care credeam. Dar şi căutată de alţii, după mulţi ani. Am fost stâncă de piatră, dar şi terci sau piftie în faţa talazurilor vieţii. Cum să zic, am fost şi pe scut, şi sub scut. Nu prea sunt cineva, observ. Am fost invidiată, şi nu invidiată, urâtă, şi nici urâtă, duşmănită maximum pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac, dar şi iubită, tot pentru astea, de mii de ori mai mult. Spre compensaţie, şi pe mine, serios, m-a ros pizma, când am văzut, auzit, constatat cum nişte tute, la propriu, din punct de vedere al inteligenţei şi talentului, scriu şi publică 28 de cărţi, în trei ani, iar eu mă strofoc tot de atâția cu vreo trei, patru… Ce să fac, nu sunt şi nu mă dau Sfânta Sofia, ca să fiu fără de pată şi fără de păcat. Am fost cum am zis şi în mii de alte feluri, dar nu credeam că sunt de nimic sau un nimic. Nici măcar un om rău nu credeam că sunt. Însă, poftim, asta e evidenţa. Ce să zic… Ce să mai zic… Nu ştiu. Voi cum aţi fost şi cum sunteţi?