Am un mâncător de găini

Am un… Adică, n-am. Nu e al meu. Nu stă, pripăşit, pe undeva, prin curtea mea şi atacă, zbang, bietele ouătoare. Nu, mâncătorul de găini despre care vorbesc – adică un dihor afurisit şi versat, viclean ca o vulpe şi cu un cap mic, de se bagă şi prin urechile acului – are domiciliul stabil prin vecini. N-are viză de flotant la mine.

Căci, se spune din bătrâni – şi aşa e, că oamenii din vechime nu vorbeau aiurea – dihorul nu atacă niciodată în curtea unde are sălaşul, ci doar prin vecinătăţi. Căci el, cum ar veni, nu e parlamentar, primar, om politic, ca să fure la discreţie, de unde şi pe unde îi vine. Dihorul, aşa zgaibă de animal cum e, are onoare, dom’le.

E, ca să zic aşa, omenos cu orătăniile din propria ogradă. Are şi el mândria lui. Nu pune la pripon zburătoarele din locul unde îşi are reşedinţa. E un… domn. Aşa că, atacă numai pe alături. Şi, din prea marea lui onoare, ne-am pricopsit noi cu el.

Cum se lasă întunericul, dihorul iese la drumul mare. Adică, nu chiar la ăla mare. E suficient să vină la gardul despărţitor şi să-şi vâre capul – dacă intră capul printr-o crăpătură, intră, aşa spun… specialiştii în dihori, şi restul corpului – prin gard, ca apoi, de pe unde poate, să zburătăcească săracele găini.

Acuma, ele, na, sunt nişte găini respectabile, au cocoşi să le păzească şi să le apere, nu sunt de capul lor, văduve ori nemăritate ori nebăgate în vreun amantlâc. Dar, dihorul afurisit dă iama şi prin cocoşi, nu ţine seama de masculinitatea lor feroce.

Toată iarna a atacat. Dihorul… Şi a atacat. Găini mari, de rasă, dar, cum am zis, şi cocoşi. Noi, văzând că se micşorează numărul orătăniilor, am fost convinşi că vreun hoţ – cu două mâini şi cu două picioare, poate şi cu mustăcioară pana corbului – a dat iama prin gospodăria noastră.

Ne şi gândeam cum să-l demascăm pe nemernic, mai ales eu, care sunt mai păcătoasă și erup ca Etna, în acțiune, când am găsit o găină de vreo patru kile, decapitată, aproape de gardul împricinat. Căpăţâna dispăruse şi găina era albă, fără pic de sânge în corp. Vampirul trăsese sângele şi fugise. Pe sistemul muşcă şi fugi. E cinefil, poftim.

Al naibii, ce tupeu are. Căci noi avem câini mari, de pază, în curte, care ar trebui să-i taie elanul… muncitoresc. Aş… N-are greţuri. E viteaz, mai ceva decât ăla, croitoraşul, din poveste. Drept care, fie şi din acest motiv doar, ne-am pus cu simţ de răspundere pe gardul despărţitor, ca să-l facem din ciment, şi am alertat vecinii, să caute şi să mătrăşească, treaba lor cum, vietatea.

Căci, pe cuvânt, ne-a lăsat fără muuuuuuuulte găini, cum am zis, de rasă, în bătătură. Ştiţi metode de prins ori alungat dihorul? Aveţi sugestii? Le primesc pe toate. A, şi să nu mă luaţi cu de-alea: cum să pui gând rău unui biet animăluţ, aşa de drăguţ, cum să nu-ţi placă dihorul, că e un dulce şi un scump, cum să…

Că îl prind, parol, şi vi-l donez celor care îmi spuneţi aşa ceva. Să vă fie animal de companie. Aşa că, deocamdată, am un mâncător de găini. Adică, n-am. Nu e al meu. E din vecini. Dar pe mine mă lasă fără ouătoare. Înţelegeţi voi, că sunteţi deştepţi – eu aşa prieteni cititori am – nu mai repet…