Am un musafir nepoftit

Deşi nu mi-am dorit, am, se pare, un… (era să zic chiriaş, şi era bine), musafir. Nepoftit. Nechemat. Neaşteptat. Se pare că, la momentul ăsta, cel puţin, că pe urmă om mai vedea, m-am pricopsit, neîndoios, după cum spun martorii, cu el.

Desigur, pe lângă târla de pisici, care „navighează” nestingherite prin curte şi mă verifică, aproape constant, la brânza ori crenvurştii de la bucătărie, pe lângă rândunelele care, hop, ţop, ţin să îşi facă, şi mai multe nu, adăpost taman la noi, la streaşină, pe lângă vrăbiile care iau, nu-i aşa, grâul, de la gura găinilor, pe lângă – vin şi de-ăştia, în număr mare – graurii care halesc cireşele, vişinile, strugurii, ba chiar şi merele din grădină, pe lângă broasca ţestoasă pe care ne-a adus-o în livadă una dintre furtunile de la începutul verii şi care a devenit, prin voia comună a consiliului de administraţie din familie, membru cu drepturi depline în curte…

Ei, bine, musafirul este unul rece şi veninos, la propriu şi, ce s-o mai lungesc, este un şarpe. Un şarpe… Brrrrrrrrrrr… Păi să vedeţi. Ieri, hai mare prin vecini. Ţipete, strigăte, văicăreli. Ce-o fi, mă întreb intrigată. Cine s-o sfădi, cu cine? Şi mă duc, ca omul – başca femeie, bașca ziaristă, deci curiozitate maximă şi păcate grele – să văd ce-o fi. La gardurile care delimitează vecinătăţile, câteva femei.

„Aoleu, zice una dintre vecine… Aoleu, ce spaima dracu’ am tras! Era să pun mâna pe un şarpe, pe aci, prin grădină!” Eu, de colo, ca să atenuez spăimoşenia din aer şi ca să-mi arăt, nu-i aşa, cunoştinţele: „O fi şarpele casei. Stai liniştită, că nu face rău, dacă e şarpele casei. El protejează şi apără. Nu trebuie omorât. Nici alungat. Şarpele casei înseamnă norocul casei respective. Ştii că fiecare casă are şarpele ei”.

„E, draci, şarpele casei! Nu mai pot. Mă doare și ceasul (inima – nr, nu ceasul din perete) de ce spaimă am tras. Îmi tremură şi chiloţii de frică! L-am văzut pe dracu’, să ştii. Aşa arată, fără discuţie. Avea vreo doi metri şi ceva lungime, era mai gros ca braţul meu şi avea un cap… Uite aşa de mare!”. Adică mare cam cât o varză potrivită de la piaţă. (Traduc acuma gestul).

Mda… Nu ştiu ce să cred. E şi cod galben sau portocaliu, nu mai știu exact, de caniculă. Sar să-i aduc femeii un pahar cu suc de mere şi o cană cu niţel zahăr, ca să scape de palpitaţii la… ceas şi să uite de şarpe.

Şi altă muiere de colo: „Bre, o fi, dreacu’, balaur!” (Asta mă cam enervează. Că, în fiecare dimineaţă, la şapte fără un sfert, trecute fix, limbă în limbă cu Bucureştiul – nu mai doarme şi ea, nu mai uită, nu mai are alte griji, n-o mai trece deloc ceasul rău – porneşte magaoaia cu aoleli. Ea zice că dă drumul la muzică. Acuma, să fie şi Verdi sau Bach, ceea ce, desigur, nu e, dar de ce trebuie să se audă până la Nisipurile de Aur? Adică, inclusiv între cei patru pereţi ai casei mele, unde, la ora aia, zic să mai fur şi eu niţel somn. Să asculte ce vrea ea, n-am treabă cu plăcerile şi gusturile ei, dar de ce mă obligă şi pe mine să aud… muzica ei? Poate nu-mi place, poate n-am chef, poate, ce să vezi, mi-e somn!).

Aşa că, sar, deja indignată: „Ei, e balaur. Termină cu prostiile!”. Şi, în timp ce se scobeşte în ureche cu degetul arătător – în popor se spune că vine ploaia, dacă te mănâncă urechea – zice: „Da’ ce, n-ai mai auzit dă balauri? Auzi acuma, na… Că a avut unu’ dă la Mizil un balaur d-ăsta şapte ani în curte, de n-a mai intrat în grădina lui. Nici pompierii, cât e ei dă pompieri, nu s-a dus să să puie cu balauru’! Na, ca să ştii! Că așa e la țară, nu e ca la tine, la oraș!”

Nu intru-n terenul ei, că nu vreau să-i trag vreo câteva la gioale. Cum îmi vine. Și mă axez pe pompieri. Pe ăia din vorbele ei, nu alții… Păi ce, pompierii e, vorba ei, a vecinei ăsteia, Făt–Frumos cu paloșul gros, ca să dea balaurul gata? Ştiu pompierii cum să înfrunte o aşa jivină? Au ei ustensilele necesare ca să facă asta? Păi Făt–Frumos, numai ce-o arunca o dată buzduganul şi balaurul, gata, se scapă pe el de frică!

Nu aşa am învăţat în toate poveştile copilăriei, că Făt–Frumos îl bate întotdeauna, de-l ascultă cu urechea, pe balaur, sau zmeu, sau ce-o fi el, cu neamul lui? Doamne, în viaţa mea nu mi-a trecut prin cap că vine ziua să scriu, la propriu, o poveste cu balauri. Adică nu fabulaţie, nu imaginaţie, nu poveşti de-ale scribilor. Balauri pe bune, frate…

Şi, când mă gândeam mai abitir cum o să devin io faimoasă, de-a dreptul, de pe urma balaurilor – ce să fac, mănânc şi eu o pâine – vecina speriată de apariţia şarpelui, zice: „Vezi că e la tine în curte acuma. A trecut prin gard. Să închizi, naibii, toate uşile, că vine peste tine, în cameră, să te încalţi cu cizme de cauciuc, dacă intri în grădină, să te îmbraci gros că, dacă te-apucă de mână să nu aibă putere să te muşte!”.

Hait, cum să iau cojocul pe vipia asta? Şi cea cu zdrăngăneala de la ora şapte, care acuma se scobeşte, cu acelaşi deget, în nas: „Balaur e, îţi zic io, că mă duce capu’ la atâta treabă. Şi balaurii e răi, nu e ca şărpii. Pi când o sări balaurul o dată la tine, ai terminat-o, gata! Cu balauru’ nu te pui!”.

În sinea proprie făceam un scenariu cum să trimit balaurul de la mine la asta. Prin gard, desigur, cum a intrat. Că la luptă nu mă iau cu el… Și cu voce tare zic: „Asta e, am un musafir… Ce să fac acuma? Am un musafir, şi gata! Să-i pregătesc un meniu ca pentru musafiri”. Se întrerupe ședința și femeile de la gard se îndepărtează, fiecare pe la treaba ei.

Rămâne doar o bătrână din casa de alături, care nu s-a băgat în ciorba noastră până acuma şi îmi zice confidenţial, cu mâna pusă pe jumătate de gură, ca să n-audă cele două care s-au îndepărtat: „Tu te iei după asta? A zis că a văzut şarpili şi a venit la tine ca să nu mai intri în grădină. Că ai toate astea mai frumoase ca iea. Nu vezi că iea a dat drumu’ la gâşte în grădină, că i s-a uscat şi roşii, şi ardei, şi vinete, şi tot? Vezi-ţi dă trebușoare, maică, că nu e niciun şarpe! Fă-ţi liniştită ce ai dă făcut! Astea e nebune, șărpii și cu balaurii lor!”.

Şi eu care ziceam că am un musafir… Mie îmi place să primesc oaspeţi. Plus că, dacă nu e, cum îi mai scriu eu lui Aurel – redactorul șef, deh… – o poveste cu balauri fioroşi, cu capul cât varza, neînfrânţi nici de pompierii neînfricaţi?

Lasă aşa, am un musafir. Doamne, uite ce poate să facă, dacă se adună, în plin cod galben sau portocaliu, nu mai știu, de caniculă, o ciurdină de muieri!…