Angel Tîlvăr și Mark Rutte discută la Bruxelles despre cele mai agitate ape: Marea Neagră

Între coridoarele NATO, agresiunea Rusiei și poziția-cheie a României, se joacă viitorul estului Europei. Coridorul Suwałki în nord, Kaliningradul ca avanpost ostil, Crimeea ca nod de presiune în sud – toate converg spre Marea Neagră, unde România devine nu doar vecinul unui conflict, ci jucător într-o confruntare strategică. Aici nu mai e loc de neutralitate: harta cere prezență, iar istoria nu așteaptă.

La Bruxelles se vorbește românește – dar cu accent strategic

Întâlnirea dintre ministrul român al Apărării, Angel Tîlvăr, și secretarul general al NATO, Mark Rutte, n-a fost o simplă bifă diplomatică. A fost un semnal clar: România nu mai poate fi tratată ca un vecin cuminte de frontieră, ci ca un pilon dur al Flancului Estic.
Pe agendă s-a aflat ceea ce ar trebui să stea permanent în centrul atenției regionale: regiunea Mării Negre, acest spațiu tensionat între alianțe, flote, rachete și ambiții imperiale.

De ce e Marea Neagră obsesia strategică a Kremlinului

Pentru Rusia, Marea Neagră nu e doar o mare — e un coridor.
Un culoar militar, economic și simbolic spre Balcani, spre Orient, spre Mediterana. Fără ieșirea la Marea Neagră, proiectul imperial rus ar fi incomplet, iar ofensiva împotriva Ucrainei ar fi șchioapă.

Prin Crimeea, prin flota rusă, prin controlul punctelor-cheie, Moscova speră să țină întreaga regiune într-o stare de tensiune continuă. Ori de câte ori se vorbește despre „pace”, rușii instalează un radar nou. Când se negociază, ei aduc muniție. Când promit retragere, scufundă ceva.

Ce rol are România în toată această ecuație

România e mai mult decât un membru NATO de pe hartă. E țara care oferă cea mai lungă frontieră terestră aliată cu Ucraina, spațiu aerian vital și porturi esențiale pentru logistica de război.
În același timp, România devine tot mai activă pe componenta maritimă: găzduiește infrastructură pentru drone NATO, amplifică exercițiile comune, investește (lent, dar sigur) în modernizarea capacităților navale.

La întâlnirea cu Mark Rutte, Tîlvăr a transmis exact acest lucru: că Marea Neagră nu mai poate fi tratată ca un flanc pasiv, ci ca o linie de contact. O zonă activă, fluidă, vie.

Suwalki, Kaliningrad, Marea Neagră: triunghiul presiunii

Regiunea e parte dintr-un puzzle mult mai mare. Dacă în nord avem coridorul Suwałki, acea fâșie subțire care separă Kaliningradul rusesc de Belarus și care poate deveni oricând o rană strategică, în sud avem Marea Neagră — o zonă unde Rusia nu trebuie să treacă frontiera ca să amenințe: ajunge să fie acolo.

Prin simple desfășurări de trupe, prin simulări de atac, prin navigații ostentative, Rusia generează presiune.
Și această presiune trebuie echilibrată. Nu doar cu prezență militară, ci cu claritate strategică și parteneriate coerente.

Ce urmează? Marea Neagră ca prioritate, nu ca paranteză

România trebuie să-și consolideze poziția nu doar ca victimă geografică, ci ca jucător activ.
NATO are nevoie de capacitate operațională în regiune. Ucraina are nevoie de culoare de transport. Europa are nevoie de energie sigură. Și toate aceste nevoi converg în același punct al hărții: coasta românească a Mării Negre.

Întâlnirea Tîlvăr–Rutte e începutul unei reafirmări. Dar reafirmările fără infrastructură militară, fără modernizare reală, fără strategie navală nu țin loc de apărare.
România trebuie să ceară. Să investească. Să conducă.
Altfel, va rămâne ceea ce a fost prea des: un țărm fără flotă și o voce aproape pierdută în ecoul alianței.