Așa ceva?…

Am niște ochelari. Nu, că am mai mulți. De citit, de scris la calculator, de televizor… Unii în – de mă și mir cum au scăpat – bună stare. Alții, săracii de ei, căzuți prin tranșeele prietesugului cu mine și rămași ba chiori de-o lentilă, ba șchiopi de-un braț. Cum sună asta, șchiopi de un braț…

Nu i-am aruncat pe mulți dintre ei, căci sunt prevăzătoare și, la vreme de nevoie, să bunghesc ceva cu ei, să nu par chiar așa, analfabetă. Adică, să salvez aparențele. Ei, dar am niște ochelari, de n-a văzut toată coana planetă. Au pățit, au auzit, au văzut multe. Da’ multe rău! Uite, numa’ așa, la prima mână, să vă zic câteva. Au aterizat, că au simțit intemperii în aer, de pe nasul meu direct în bolul cu maioneză.

De erau numai buni de pus în ligheanul cu morcovi, și cartofi, și castaveți, ca să-ncingă iute o sârbă cu ăștia. Mi-au căzut în apă. De vreo mie de ori. În beci. Eu sus, în bucătărie, ei pe jos, printre damigenele bărbatului. În fântână. Că mai era nițel și chemam descarcerarea. În grădină. Să-i năpădească, naibii, buruienile. În curtea găinilor, că astea, văzând obiectul, au crezut că e de mâncare și s-au repezit cu ciocul să-i halească.

Gata, gata să cadă și în toaletă, să trag apa după ei. În oala cu borș de pește am zis? Au făcut un plonjon și acolo. Și, după atâtea peripeții, aveau nevoie de-o baie. Așa că, puțin înot în mașina de spălat, a urmat cam de la sine. Ei, despre așezat pe ei, despre uitat prin diferite locuri, despre bușituri insignifiante nici nu mai vorbim.

Și, cum grămada cere vârf, na, că i-am dat! Sau i-am pus. Taman ce i-am scos, nu eu în persoană, da’ așa vine vorba, din betonieră. Că sunt tare harnici ochelarii mei și au vrut să dea o mână de ajutor meșterilor la constucții. Ptiu, ptiu, să nu le fie de deochi. Sunt buni, zdraveni. Nițel zgâriați, nițel crăcănați. Da’ buni.

Uite, cu ei scriu acum materialul de față. Ăștia da ochelari! I-am luat de-acasă, de la ai mei. Au fost ai mamei. Citea cu ei mâzgălelile mele de prin ziare și de prin cărți. Sunt vechi, antici și de demult, dacă pot să mă exprim așa. După ce ea a ținut să-și schimbe domiciliul și să se ducă în lumea aia de-i zice fără dor, i-am luat eu.

Bărbatul mi-a zis să-i las acolo, că nu au dioptriile potrivite pentru mine. Și mai sunt și vechi și urâți. Aproape cu spume. Da’ i-am luat. Nu doar că, dintr-o dată, am văzut cu ei, dar nici nu mă lasă la greu. Așa ochelari să tot ai la casa omului. Cum și de ce e așa, nici nu întreb, nici nu caut răspunsuri. Doar vă povestesc.