Azi e ziua ei: Doctorița-scriitoare Anca Stuparu și extraordinarele ei „amintiri pandemice”!

Anca Stuparu locuieşte în New York, acolo unde practică medicină de urgenţă în obstetrică şi ginecologie. Pe lângă această profesie, deloc ușoară, și-a aplecat atenția și asupra scrisului. A reușit, de curând, prin forța condeiului, să redea cu intensitate atât emoțiile copilăriei, cât și pe cele ale…pandemiei!

Și pentru că persoanele deosebite merită măcar din când în când aprecierea noastră, îi spenem domnei doctor „La mulți ani!”, pentru că azi e ziua ei. Dar să pornim povestea.

„Pentru mine, ca om, pandemia a fost exact așa cum copilărește am descris-o în cartea recent publicată la Editura Curtea Veche, <Povestirile unor școlari zvăpăiați. Amintiri pandemice>. O realitate de repaus subit, nemaitrăit, un moment zero al lumii în care ni se cerea un lucru de o simplitate și totdodată de o greutate aproape imposibilă: să rămânem pe loc”, spune Anca Stuparu.

Prin urmare, în plină pandemie, înconjurată de moarte si incertitudine, a vrut să transmită tocmai starea de normalitate, lipsită de griji a copilariei sale, povestind într-o lume tristă, bolnavă și încruntată despre cum era copilaria și joaca „pe vremea ei”. „Astfel am redevenit din nou copii, și ne-am reîntors zburdalnic în cei mai frumoși ani de scoală, povestind despre minunatia lor”, spune Anca Stuparu. .

Trăiri la intensități diferite de spaimă

Ea mai relatează că pe pandemie au fost trăiri la intensități diferite de spaimă, de reflecție și introspecție. „A fost un timp în care moartea trecea razant pe lângă mine , atât în viața privată cât și în cadru clinic, au fost secunde critice, decisive în care am înțeles pe viu ce scria Rilke <Mare e moartea, peste măsură /Suntem ai ei cu râsul în gură>. Până și cabinetul medical privat unde vedeam paciente de trei ori pe săptămâna, a fost închis de azi pe mâine”.

Profesional, am rămas exclusiv să lucrez în spital, făcând gărzi în camera de urgență, acolo unde încercam disperat să ii salvăm pe cât mai mulți”.

O întâmplare frumoasă

Absolventă a Universității de Vest din Timișoara, secția Franceză-Germană, Anca Stuparu locuiește în Statele Unite din 1998. O întâmplare frumoasă a ființei sale a făcut să împreuneze bănățeanca din ea cu spiritul new-yorkez, cel care a conturat și a dat sens unui alt vis: medicina.

A practicat medicina de Urgență în Obstetrică și Ginecologie, la Jamaica Hospital. Momentan, își termină doctoratul în Sănătatea Femeilor la Universitatea de Stat din Minneapolis, Minnesota, avându-l coordonator de rotație clinică și teză pe un alt medic-scriitor român de excepție la New York, Adrian Sângeorzan („personaj” a cărui poveste de viață ați parcurs-o de asemenea în Ziarul Puterea)

Reîntorcându-ne la amintirile Ancăi Stuparu, cele care practic i-au salvat sufletul într-o perioadă care ne-a mâncat tuturor sufletul, sunt curioasă (e banal spus) dacă există un moment al copilăriei în carte la care s-ar reîntoarce? Sau pentru care ar încerca să oprească secundele, orele? ”Mi-aș mai dori să plec iar la căutat de pietre pe dealurile Orșovei pentru proiectul nostru <pietrarul>, decisiv pentru promovarea clasei a treia”, deapănă doamna doctor.

„Mi-aș mai dori să râdem cum făceam altădată la ore, amuzați de năzdrăvăniile descrise în toată splendoarea detaliului lor în <Povestirile unor școlari zvăpăiați. Amintiri pandemice> de unii dintre cei mai creativi colegi. Mi-aș mai dori…”.

Într-o lume nebună, atâta vreme cât rămân dorințele, visurile, aproape că devenim intangibili, nu-i așa doamnă doctor?