Babele din martie

Spuneți drept, a cui e baba de azi? Că, la cum ninge și viscolește afară, mămică, mamă, să te ții! Căci, cică, după cum e ziua, așa e și omul care are baba în ziua respectivă. Dacă e soare și frumos, ehei, e bun omul și luminos, potrivit să te legi la rană cu el. Dacă e frig, bate vântul, viscolește, mai vine și zăpada, ca acuma, se spune că persoana cu baba asta înviforată e rea, haină, hapsână, rece, crudă și altfel asemenea epitete. Așa se spune în popor, nu spun eu. Ca o paranteză: baba mea e pe 6. Și, anul trecut, când smintea un turbat de vânt toate apropierile și toate depărtările, iar o turbată de mâzgă ghețoasă și noroioasă spăla – vorba vine… – acoperișurile și străzile, m-am întrebat toată noaptea ce spun eu la așa ceva. Ce obraz mai am să zic să sunt bună și devreme acasă. Căci, adicătelea, vremea câinoasă mă devoala și vedea lumea ce coțohârlă sunt. Noroc că, pe la ziua jumătate, a ieșit un soricel – palid și amărât – și mi-a salvat onoarea. Uite așa cu babele astea.

Cum ce babe, care babe? Hm… Așa e. M-am luat cu vorba și n-am zis verde ce și cum. Păi, nu se pun, de azi, 1 martie, și până la măcinici, babele? Zice poporul că babele astea sunt niște personaje de prin folclor. Și, prin faptul că au și vin cu hachițe, se spune că marchează începutul primăverii. Care, cam ca babele, e capricios, schimbător, cu fițe, și acuma zâmbește, iar peste câteva clipe tună și fulgeră. Babele astea din calendar se leagă de legenda și de povestea Babei Dochia, a Babei Cloanța, a Babei Hârca, a Babei-Mija, toate niște babe – mă rog, femei în vârstă – care au puteri supranaturale și spun, în felul lor, o mulțime de lucruri și de mesaje.

Zice tradiția, ajunsă până la noi din vremuri imemoriale, că tot omul trebuie să aibă baba lui. Ideal ar fi s-o alegi în funcție de ziua în care te-ai născut. Dacă cifra e mai mare de 9, o aduni, o scazi, o așezi, o potrivești, ca să se încadreze. Hei! Nu trișați! Adică, nu ascultați ce se spune la meteo și în funcție de asta alegeți baba!

Ziceam că, în cultura populară, babele de la începutul lunii martie sunt în legătură cu Baba Dochia. Se spune că ea, Baba Dochia, avea un fiu, pe Dragobete. Și el i-a adus acasă noră care nu-i era pe plac. Ce să mai… Zicerea cu soacră, soacră, poamă acră era valabilă și în cretacic. Și, dacă nu-i plăcea nora, nu-i plăcea și gata. Așa că a pus-o la tot felul de încercări. Într-o zi geroasă de iarnă, i-a dat un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Nu știu dacă a zis-o pe aia cu dacă nu, unde îți stau picioarele, îți stă și capul. Dar nora a luat treaba în serios. A început să spele lâna cu seriozitate și responsabilitate. Degetele, de la apa înghețată, s-au umplut de sânge, dar lâna, nici de-a naibii, nu se făcea albă. De disperare, nora babei Dochia a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, prințul Mărțișor – unii zic că Iisus Hristos în persoană – i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Nora a pus floarea roșie în apa bocnă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna, da, s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, tânăra se întoarce acasă. Auzind întâmplarea, Baba Dochia se înfurie, crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi oferise o floare fetei. Pornește îmbrăcată cu nouă cojoace în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei, în sus, în jos, pe unde credea că se ascunde anotimpul îndrăgit, a ieșit soarele. Și, nu numai c-a ieșit, dar a și ars puternic, că a făcut-o pe babă să-și scoată, unul după altul, cele nouă cojoace pe care le purta, până a rămas fără niciunul. Vremea s-a înrăutățit, însă, brusc, și Baba Dochia s-a transformat în stană de piatră, pentru că a înghețat. Dacă am spus și legenda, mai am o întrebare: când e baba voastră? Hai, scrieți-ne, să știm!