Bătălia contra Hamas! Israelul trebuie să reziste represaliilor iraționale

Lecțiile din războaiele trecute împotriva terorii ne arată situația în care se află în prezent Israelul.

„Vom distruge Hamas. Vom triumfa. Ar putea dura timp, dar vom pune capăt acestui război mai puternic ca niciodată.” Cuvintele lui Benyamin Netanyahu, prim-ministrul israelian, sunt menite nu numai să transmită hotărâre, ci și să semnaleze că războiul său din Gaza este diferit. Israelul nu mai dorește să pedepsească și să descurajeze Hamas . Acum vrea să-l distrugă cu totul.

Este o sarcină foarte grea. Hamas este în același timp o idee religioasă, o mișcare socială, un partid politic, un guvern și o miliție hibridă căsătorită cu terorismul. Orice s-ar întâmpla în Gaza, Hamas rămâne o forță politică puternică în Cisiordania. În convorbiri private, oficialii militari israelieni definesc obiectivul mai îngust: să pună mâna pe principalul centru urban, orașul Gaza; eliminarea conducerii politice și militare de vârf a Hamas din teritoriu; și să distrugă cât mai mult posibil din capacitatea sa militară, scrie The Economist.

Acest lucru ar putea dura săptămâni sau chiar luni de lupte din casă în casă, având în vedere rețeaua extinsă de tuneluri de sub Gaza. În Irak și Siria, forțele locale susținute de puterea aeriană occidentală și mii de trupe occidentale au petrecut 277 de zile pe străzile din Mosul și 90 de zile în Raqqa, luptând cu jihadiștii Statului Islamic în 2017.

Ehud Barak, fost prim-ministru israelian, susține că Israelul se confruntă cu patru constrângeri. Trei sunt despre război: cum să lupți în ciuda prezenței ostaticilor, cum să eviți un război pe două fronturi care atrage miliția Hezbollah din Liban și cum să gestionezi timpul, având în vedere erodarea inevitabilă a sprijinului internațional pe măsură ce suferința palestiniană crește. O a patra îngrijorare este legată de a doua zi după lupte: „Cui îi putem da torța?” întreabă domnul Barak.

Ultima întrebare este o problemă diabolică la care domnul Netanyahu nu oferă niciun răspuns. Asaltul Hamas din 7 octombrie arată că politica Israelului de a controla teritoriul din exterior, prin sigilarea perimetrului său pe uscat și pe mare, este periculoasă. Cu toate acestea, în trecut, ocuparea Fâșiei Gaza, care găzduiește peste 2 milioane de oameni, s-a dovedit prea costisitoare de întreținut. Sub presiunea violenței din partea Hamas și a altor miliții, Israelul și-a retras ultimele forțe militare și coloniștii evrei de pe teritoriu în 2005.

Fără o strategie de securitate și politică viabilă pentru „a doua zi”, orice victorie militară se poate dezlega. „Amintiți-vă de Afganistan. Amintiți-vă de Irak. Amintiți-vă de Liban”, a avertizat domnul Barak într-un webinar recent susținut de Carnegie Endowment for International Peace, un think-tank american. El se referea la invadarea Libanului de către Israel în 1982 și la invazia americană a Afganistanului în 2001 și a Irakului în 2003. Toate trei au fost provocate de acte de terorism. Toate trei au fost marcate de mari succese militare inițiale. Și toate trei s-au transformat în grave dezastre politice.

„Israelienii sunt în aceeași stare în care am fost noi, americanii, imediat după 9/11”, argumentează Kenneth Pollack de la American Enterprise Institute, un think-tank din Washington, DC. „Am fost atât de supărați și atât de speriați. Tot ceea ce ne-am concentrat cu adevărat a fost să distrugem pe oricine ne amenința și nu s-a acordat suficientă atenție la ceea ce urmează.”

Ce războaie împotriva terorii au provocat

„Războiul global împotriva terorii” al Americii a început triumfător. La doar două luni după atacurile Al-Qaeda asupra Americii din septembrie 2001, forțele conduse de americani dețineau controlul asupra Kabulului, capitala Afganistanului. Guvernul taliban a dispărut. Al-Qaeda a fost urmărit. Liderul său, Osama bin Laden, a fost urmărit până în Pakistan și ucis în 2011. Dar talibanii au luptat cu o insurgență în creștere. După ce a pierdut peste 2.400 de militari, America a plecat în 2021. Guvernul afgan s-a prăbușit aproape imediat, iar talibanii au revenit la putere.

Războiul din Irak a fost de asemenea fără glorie și mult mai sângeros. Din nou, forțele americane au luat rapid capitala, Bagdad, în aprilie 2003. Președintele George W. Bush s-a înfățișat pe puntea de zbor al USS Abraham Lincoln, un portavion, sub semnul: „Misiune îndeplinită”. De fapt, țara era pe cale să alunece într-un război civil. Forțele americane l-au capturat pe Saddam Hussein, dictatorul Irakului, dar în curând s-au confruntat cu insurgențe sângeroase atât din partea milițiilor sunite, cât și a celor șiite. Forțele americane s-au retras în 2011, dar s-au întors în număr mai mic în 2014 pentru a ajuta la învingerea Statului Islamic, după ce acesta a capturat zone din Irak și Siria.

În total, America a pierdut aproximativ 4.500 de membri ai serviciului, ca să nu mai vorbim de aproximativ 300.000 de irakieni care au murit, majoritatea civili.

Pentru Hussein Ibish de la Institutul Statelor Arabe din Golf din Washington, un think-tank american, lecțiile sunt clare. Grupurile teroriste și insurgente, susține el, recurg la violențe spectaculoase pentru a provoca un răspuns irațional: „Știu că răul pe care îl pot face puterii dominante este limitat. Ei înțeleg că răul pe care puterea dominantă și-l poate face este infinit mai mare.”

Istoria Israelului oferă avertismente similare. În iunie 1982, în timpul unei încetări tensionate a focului în schimburile de artilerie peste granița de nord a Israelului și pe fondul unei serii de alte atacuri ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OLP), grupul umbrelă palestinian, oameni înarmați l-au împușcat și rănit pe ambasadorul Israelului la Londra. Guvernul israelian a considerat atacul ca pe un casus belli pentru a invada Libanul și a demonta OLP, chiar dacă lovitura a fost atribuită rivalului său, grupul Abu Nidal. Forțele israeliene au asediat OLP în vestul Beirutului, forțând liderul său, Yasser Arafat, și mii de luptători, să plece în exil. Aliatul creștin al Israelului, Bachir Gemayel, a fost ales președinte al Libanului.

Apoi totul s-a prăbușit. Gemayel a fost aruncat în aer. În vederea forțelor israeliene, luptătorii săi falangiști s-au răzbunat ucigând palestinieni în lagărele de refugiați Sabra și Chatila. O comisie israeliană de anchetă a constatat că Ariel Sharon, ministrul apărării al Israelului, a fost indirect responsabil și a fost retrogradat. În decurs de un an, sub presiunea protestelor împotriva războiului, Menachem Begin, premierul, și-a anunțat demisia.

Un efect al imbroliului libanez a fost că OLP a fost înlocuită de Hezbollah, o miliție șiită mai formidabilă, care a reușit să împingă Israelul din Liban în 2000. Un alt impact a fost asupra palestinienilor din Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate de Israel. Prima lor intifada, sau „shaking off”, o revoltă zdrobitoare care a început în 1987, a pregătit scena pentru acordurile de la Oslo dintre Israel și OLP din 1993. Arafat a revenit triumfător în Gaza în anul următor.

Hamas a apărut ca principală forță a respingerii violente. Copiind tacticile de sinucidere ale lui Hezbollah, a contribuit mult la distrugerea acordurilor de la Oslo. A forțat Israelul să părăsească Gaza în 2005 și a câștigat alegerile legislative palestiniene în 2006. În anul următor a împins Autoritatea Palestiniană ( AP ), administrația creată de OLP . Deposedat de Arafat, care a murit în 2004; blocat în parcele de teritoriu autonom în Cisiordania; și incapabil să facă progrese către statutul de stat prin negociere, AP a fost rapid discreditată pe măsură ce s-a scufundat în autocrație și corupție.

Teoria descurajării

Din 2006, războaiele Israelului s-au bazat pe pedeapsă și descurajare, căutând nu să-și distrugă inamicii, ci să impună un preț atât de mare încât să descurajeze pe cei ca Hamas și Hezbollah să atace Israelul.

Cu toate acestea, descurajarea este greu de măsurat. În cazul Hezbollah, acesta a avut loc în general de la ultimul mare război din Liban din 2006, declanșat de un raid transfrontalier al Hezbollah care a capturat doi soldați israelieni. Luptele au dus la distrugeri pe scară largă, în special în Dahieh, un cartier șiit din Beirut. Liderul Hezbullah, Hassan Nasrallah, a recunoscut mai târziu că nu ar fi ordonat raidul dacă ar fi știut că reacția Israelului va fi atât de severă.

În Gaza, totuși, perioadele de calm au fost mai scurte. Israelul s-a angajat în ceea ce unii numesc „tunsul ierbii”, adică bătând periodic Hamas pentru a-l slăbi. Ca răspuns la tirurile de rachete Hamas, forțele israeliene s-au bazat în mare parte pe bombardamentele de răzbunare și pe protecția sistemului său de apărare aeriană Iron Dome. Unitățile terestre au intrat în Gaza dar fără tragere de inimă.

Descurajarea se menține până când deodată nu o mai poți face. Pofta de sânge a Hamas din 7 octombrie a fost „poate cea mai crudă acțiune din 100 de ani de conflict între Israel și palestinieni”, notează domnul Ibish. Cu toate acestea, Israelul cade în „capcana” Hamas în ferocitatea răzbunării sale. Luptele vor transforma simpatia internațională de la Israel către palestinieni, vor permite Hamas să pretindă conducerea cauzei palestiniene și vor distruge perspectivele de apropiere dintre Israel și Arabia Saudită, susține domnul Ibish.

Israelul nu are chef de reținere. Uitați să cosiți iarba; vrea extirpare. Dar o astfel de dezrădăcinare creează o nouă problemă. „Dacă veți elimina Hamas, este o problemă politică, nu militară”, spune Lawrence Freedman de la King’s College London. „Trebuie să stabiliți ceva, altfel Hamas se va întoarce”.

Israelienii din Liban în 1982 și americanii din Afganistan și Irak după 2001 aveau aliați pe teren și planuri de la o zi după aceea, așa cum s-au dovedit a fi viciate. În Gaza astăzi, Israelul acționează singur. AP este slabă și nu se poate vedea că se întoarce în Gaza cu tancurile israeliene. Majoritatea guvernelor arabe au puțină dragoste pentru Hamas, dar puțin curaj să fie văzute conspirând cu Israelul împotriva lui.

„Nu mă interesează ce se va întâmpla în continuare”, spune Eitan Shamir, directorul Centrului de Studii Strategice Begin-Sadat, un think-tank israelian. „Orice ar fi, începe cu distrugerea Hamas”. Aliații au intrat în război împotriva naziștilor și abia mai târziu au dezvoltat un plan pentru a conduce Germania postbelică, notează el. În opinia sa, nenorocirile Americii și Israelului au început atunci când au început să se amestece în politica locală în loc să plece prompt. Mai mult, experiența Americii nu are nicio relevanță pentru Israel, spune dl Shamir. Era implicat în războaie expediționare și putea aduce trupe acasă: „Israelul este complet diferit. Luptăm pentru casele noastre. Nu avem altă opțiune.”

Pentru mulți israelieni care, la fel ca domnul Shamir, cred că pacea nu este la îndemână în viitorul previzibil, singura opțiune este să continue să lovească puternic inamicii, până când aceștia dispar sau se schimbă. Dacă războiul actual aduce Israelului câțiva ani de liniște, spun ei, este suficient de bun.

Israelul, însă, nu are mână liberă. Dreptul internațional și, uneori, opinia internă limitează cât de dur poate fi răspunsul său. Se bazează pe Occident, în special pe America, pentru a evita presiunea internațională, dar sprijinul său nu este nelimitat. Promisiunea că America „stă în spatele Israelului” riscă să o facă complice la acțiunile Israelului, în detrimentul intereselor sale din regiune și din alte părți. Pentru a lua un exemplu: comentatorii arabi fac deja comparații între denunțurile Americii cu privire la atrocitățile Rusiei în Ucraina și toleranța acesteia față de bombardarea Gaza de către Israel.

Astfel de preocupări explică de ce Antony Blinken, secretarul de stat, a străbătut Orientul Mijlociu încercând să deschidă un coridor umanitar, care să permită aprovizionarea vitală în Gaza și cel puțin unor oameni să iasă în Egipt. Deocamdată, gândirea domnului Blinken despre o lume post-Hamas este în mare parte una de platitudini: „o regiune care reunește, relații integrate, normalizate între țările sale, oameni care lucrează în scop comun în beneficiul comun”.

O soluție nu va fi ușoară. Acesta este un motiv în plus să te gândești la asta acum. Jay Garner, generalul american însărcinat cu stabilirea noii administrații în Irak în 2003, s-a plâns că George Marshall, șeful armatei americane în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a bucurat de mai bine de doi ani pentru a planifica Germania post-hitleristă, în timp ce el avut doar câteva luni pentru a pregăti pentru Irakul post-Saddam. Israelul și lumea ar putea avea și mai puțin timp să se pregătească pentru ceea ce va urma după Hamas în Gaza.