Bijuteria uitării. O clădire-legendă din București a devenit o ruină

Pe Calea Dudești din București, ascunsă în umbra nepăsării și a timpului, se află o clădire cândva emblematică – Casa Zamfirescu. Astăzi, este doar o ruină care abia mai amintește de eleganța și rafinamentul unei epoci apuse. În spatele acestei construcții se ascunde o poveste fascinantă, despre o familie care a contribuit semnificativ la istoria economică și culturală a României. Din păcate, statul a abandonat-o, lăsând-o pradă degradării, așa cum a făcut cu multe alte clădiri de patrimoniu.

De la o legendă din București, la praf și uitare

Povestea începe în anul 1840, când Costache Zamfirescu – cunoscut drept „Săpunarul” – înființează la București o fabrică de săpun și lumânări. Aceasta avea să fie piatra de temelie a unei afaceri de familie care a rezistat aproape un secol. În 1865, după moartea lui Costache, fiul său, Toma Zamfirescu, preia conducerea afacerii și dezvoltă fabrica situată pe Calea Dudești, în apropiere de Școala evreiască de meserii „Ciocanul”.

Mai târziu, în perioada interbelică, un alt membru marcant al familiei, Constantin Zamfirescu, se remarcă devenind cel mai important producător de ciocolată fină din Balcani. Fabrica sa de ciocolată a devenit furnizor oficial al Casei Regale din România. Tragedia vine însă în 1948, când fabrica este naționalizată, iar Constantin, incapabil să suporte pierderea, își pune capăt zilelor.

Casa Zamfirescu – rafinament de secol XIX

Pe locul vechii vetre a întemeietorului Costache, familia construiește o reședință impunătoare. Aici, Toma își crește cei opt copii, într-o casă care reflecta bunul gust și eleganța vremii. Interiorul era decorat cu tavane pictate în ulei, tapete de calitate, mobilier de stil Louis XV adus din Franța, iar în centrul atenției se afla o scară monumentală din stejar masiv, cu parapet din fier forjat și un covor roșu care ducea către camerele somptuoase.

Adrian Majuru, autorul cărții „Povestea fabricanților Zamfirescu”, descria casa cu o precizie melancolică: un salon de 5×5 metri cu balcon din fier forjat care dădea spre Calea Dudești, un pian, o masă stil Renaissance și camere ample, toate păstrând rafinamentul unei epoci în care detaliile contau.

De la glorii industriale la paragină

Fabrica de săpun a rezistat până în timpul Primului Război Mondial, când a fost demontată de trupele germane de ocupație. După război, Toma reia activitatea cu echipamente moderne aduse din Marsilia. În 1940, lansează chiar un produs aniversar: săpunul „Centenar”, pentru a marca o sută de ani de existență a brandului.

Totuși, destinul nu a fost blând cu familia Zamfirescu. După instaurarea regimului comunist, fabrica de ciocolată este naționalizată, iar familia este evacuată. Fabrica de săpun dispare treptat din peisaj, iar din mândra clădire de altădată a rămas doar un zid al unei hale, martor mut al uitării.

Medicul Codin Zamfirescu, astăzi în vârstă de 87 de ani, este ultimul descendent direct al familiei care mai păstrează legătura emoțională cu acea epocă. În copilărie, bunicul său Toma îl alinta „Codinel” și, pentru a-i celebra nașterea, a creat un săpun special cu acest nume. Medicul încă mai păstrează acea amintire unică – un săpun „Codinel”, simbol al iubirii de familie și al unei moșteniri pierdute.

Acesta povestește cu regret că, deși casa nu a fost naționalizată, a ajuns în posesia statului prin mijloace neclare. El și vărul său, arhitectul Vintilă Săvulescu, au încercat să recupereze terenul fostei fabrici, dar au primit doar despăgubiri simbolice. Când a revăzut ultima oară casa, în urmă cu un deceniu, era deja locuită de mai multe familii rome, iar curtea devenise parcare improvizată.

„Un stat care își lasă trecutul să moară”

Medicul este de părere că șansele de restaurare a casei sunt aproape inexistente. În opinia sa, statul român permite degradarea voită a clădirilor de patrimoniu pentru a le dărâma ulterior. Într-un comentariu trist, dar realist, afirmă că soarta casei Zamfirescu este pecetluită, iar renovarea ei „din temelie” este deja un vis prea îndepărtat.

Gustul amar al unei moșteniri
Pe lângă fabrica de ciocolată, un alt membru marcant al familiei – Olimpia Zamfirescu – a lăsat o mărturie valoroasă despre vremurile de glorie și declin. Cartea ei autobiografică, „Gustul amar al ciocolatei – Jurnalul unei supraviețuitoare”, a fost publicată cu sprijinul lui Codin Zamfirescu și al Alexandrei Zamfirescu, nepoata Olimpiei. Lucrarea evocă nu doar povestea unei familii, ci și trauma colectivă a unei elite românești destrămate de istorie.