Blestemele poporului român: de ce rămânem prizonierii propriei istorii?

Există o stare de neputință cronică în România, un fel de lanț invizibil care ne ține legați de aceleași greșeli, aceleași iluzii și aceleași scuze. Nu vorbim doar de votanții absenți – deși ei sunt simptomul perfect al unei națiuni care își face singură vânt în prăpastie. Vorbim de blestemele adânc înrădăcinate în psihologia colectivă, acele inconsistențe care ne fac să oscilăm între furie și resemnare, între dorința de schimbare și dorința de a rămâne în zona de confort.

Blestemul „Lasă că merge și așa”

De ce suntem campioni la improvizație, dar repetenți la organizare? Pentru că ne-am antrenat generații întregi să supraviețuim prin „șmecherie” și „descurcăreală”, nu prin rigoare și planificare. „Lasă că merge și așa” este mantra unui popor care acceptă scurtătura ca pe o virtute și vede disciplina ca pe un moft al fraierilor.

Când un pod se dărâmă, când un spital ia foc, când un tren deraiază, nu e un accident, e rezultatul inevitabil al mentalității „nu facem treaba bine, dar nici nu ne asumăm consecințele”.

Blestemul Domnului Goe

Românul nu e doar leneș civic, ci și șmecher la propriu. Există o bucurie infantilă în a-i sfida pe ceilalți, în a fenta regulile, în a trișa sistemul, fără să ne dăm seama că tot noi ne furăm singuri căciula.

Îl vedem peste tot: șoferul care taie coloana la semafor, patronul care își plătește angajații la negru și se plânge de taxe, politicianul care crede că țara e moșia lui, iar oamenii sunt niște slugi mai răbdătoare decât ar trebui. Domnul Goe e etern: azi aruncă cu pălăria prin tren, mâine cere voturi pe TikTok.

Blestemul „Ce zice lumea?”

Românii sunt obsedati de ce cred alții despre ei. Efect secundar al unui popor care a învățat să-și camufleze adevărul din cauza fricii (vezi comunismul, dar și fanarioții înaintea lui), „Ce-o zice lumea?” a devenit o boală națională.

Ne luăm mașini mai scumpe decât ne permitem, facem nunți de zeci de mii de euro, dar locuim în garsoniere dărăpănate, ne dăm mari pe Facebook, dar în realitate suntem prizonierii unei false aparențe. Să părem bine e mai important decât să fim bine.

Blestemul „Am fost mereu trădați”

Nu există popor care să aibă un complex de victimă mai mare decât noi. Am fost „vânduți la ruși”, „furați de occidentali”, „trădați de elite”. Ne place să credem că toată lumea are un plan malefic împotriva noastră, pentru că asta ne scutește de orice responsabilitate.

Problema e că, de cele mai multe ori, ne-am trădat singuri. Boierii și-au vândut țara pe un pumn de galbeni, Ceaușescu și-a vândut poporul ca să plătească datoria externă, iar în 2024, când ar fi putut schimba ceva, 40% dintre români au stat acasă și au preferat să se plângă pe internet.

Blestemul „Noi suntem altfel”

Ne place să credem că suntem un popor special, unic, greu de înțeles de ceilalți. Dar adevărul e că nu avem un destin aparte, ci doar un management dezastruos.

România nu este „o țară bogată, dar prost condusă”, cum ne place să spunem. România e o țară care a fost prost condusă pentru că oamenii au acceptat să fie conduși prost. Aici nu e nicio conspirație, doar o lipsă de disciplină și de asumare.

Blestemul paseismului: refugiul într-un trecut glorios

Când prezentul e sumbru și viitorul pare incert, românul își găsește adăpost într-o mitologie autohtonă a trecutului. De la „Dacii erau cei mai viteji” până la „Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”, paseismul este balsamul care ne amorțește nemulțumirea și ne justifică inerția.

Privim spre trecut nu cu luciditate, ci cu nostalgie fabricată, selectând doar momentele care ne hrănesc orgoliul și ignorând restul. Asta ne face să oscilăm între admirație sterilă și paralizie practică – în loc să învățăm lecțiile istoriei, ne refugiem în ea ca într-un basm confortabil. De aici și incapacitatea de a construi un viitor coerent: cum să schimbi ceva când crezi că tot ce era de valoare a rămas în urmă?

Blestemul „N-are rost”

Ultimul și cel mai greu blestem: apatia. Când e vorba de proteste, ieșim în stradă pentru un weekend, după care ne întoarcem la Netflix. Când e vorba de schimbare, ne entuziasmăm o lună, apoi ne resemnăm.

În loc să facem presiune constantă pe cei care ne conduc, în loc să construim, preferăm să ne consolăm cu un oftat lung și să spunem „n-are rost”.

Se poate rupe blestemul blestemelor?

Da, dar nu printr-un salvator providențial (că am avut destui și am văzut unde ne-au dus). Blestemele astea nu sunt impuse din exterior, sunt ale noastre, țin de mentalitate, educație, cultură civică.

Ruperea lor începe atunci când încetăm să mai credem că „merge și așa”, că „toți sunt hoți, deci nu are rost să votăm” sau că „noi suntem speciali, dar blestemați de soartă”.

Când începem să înțelegem că nimeni nu vine să ne salveze și că, dacă vrem altceva, trebuie să ne mișcăm noi, atunci poate avem o șansă.

Până atunci, trăim sub blestemul celor care știu ce e greșit, dar nu fac nimic să schimbe asta.