Boala lui Calache lovește și în zilele noastre

Adesea, când cineva suferă de o afecțiune mai neobișnuită, se spune că are „boala lui Calache”. Dar această afecțiune chiar există și se manifestă, adesea, și în zilele noastre. Iată de unde îi vine numele și cum se manifestă.

În anii ‘30, pe strada Lipscani, se putea vedea o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “La Don Calache – Magazin de coloniale”. Pe geamuri şi pe uşa de la intrare se citeau tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. Dacă nu găseai un articol în marile magazine ale Bucureştiului, se găsea cineva care să te lămurească: “Du-te, măi nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, că acolo găseşti orice…”.

Cine era Calache

Don Calache era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, şaten, cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze, care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani, prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei. Era în aceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; nimeni nu-i cunoştea viaţa de familie ori viaţa personală.

Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de vecini, de clienţi şi de colocatarii săi de pe Lipscani, pe care îi considera ca pe o a doua familie. Nu cerea la nimeni nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.

Dar Don Calache avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreţi să-i spuneţi. Când venea luna septembrie, luna tulburelului, a strugurilor cu ciorchini mari şi negri, a mititeilor sfârâind pe grătare şi a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! Te pomeneai într-o bună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot: ”Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai la margine de Bucureşti, la cârciuma “Trei Coceni”, a lui Nea Iorgu Sprâncenatu.

Omul și boala lui

Timp de o lună încheiată o ținea într-un chef, cu fripturi la grătar stropite cu tulburel și cântate de taraful de lăutari. Apoi, la exact o lună de la plecare, trecătorii de pe Lipscani aveau parte de un spectacol inedit. Un alai de șase trăsuri se înșira și oprea în fața magazinului. Mereu ordinea era aceeași. În trăsura din față se afla Don Calache, cu bastonul argintat şi pălăria de fetru cu boruri tari, într-o poziţie relaxantă. În cea de-a doua lăutarii Fufu şi Ciufu, cu vioarile parcă gata de atac, în a treia toboşarul cu toba lui, în a patra zburlitul cu acordeonul agăţat de gât, în a cincea două geamantane, îmbrăcăminte care-l însoţise pe conaş în timpul vacanţei, iar în trăsura a şasea se afla o damigeană burduhoasă plină cu tulburel, o legătură mare cu tot felul de pârjoale, brânză de oi şi plăcinte care-i plăceau mult conaşului.

În fața magazinului, Don Calache cobora tacticos şi aduna pe toţi muzicanţii cu instrumentele într-o singură trăsură. Ciufu, Fufu, zburlitul şi toboşarul se grupau şi cântau tot timpul până Don Calache descuia magazinul, ridica obloanele și deschidea geamurile. Apoi, cu lacrimi în ochi, muzicanţii încercau din toate puterile să cânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lipscaniul. Că doar unu-i Don Calache!

Iar în jur, vecinii, care îi cunoșteau obiceiul, vorbeau: “Straşnică dambla mai are şi omu ăsta, nene…” “Ce să-i faci? Asta e boala lui Calache.”; „Doamne, Maica Domnului, multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Calache, nu cred să fie alta…”

“De ce vă închinaţi, coană Aneto?” „Păi cum să nu mă închin, omule? Boala asta a lui Calache e boală grea, dacă vrei să mă-nţelegi…”.

Cât a durat boala lui Calache

Și așa s-au întâmplat lucrurile până în 1940. Apoi Don Calache a plecat la război, în Rusia. Când s-a întors, căsătorit cu o rusoaică care-i picase cu tronc, n-a mai găsit nimic din prăvălia sa. Bombele o distruseseră pe de-a-ntregul…

Împreună cu Raisa, așa o chema pe aleasa inimii sale, s-a retras la Băilești, unde avea un petec de pământ.

Dar vorba despre „boala” lui ciudată a rămas și s-a răspândit. Într-atâta încât, într-o zi cineva din Băilești l-a întrebat: „Am auzit pe cineva de la București vorbind de boala lui unul, Calache, de pe Lipscani. N-oi fi dumneata ăla?”. „Ba da!”, a răspuns Don Calache. „Și, dacă nu te superi, ce boală ai?”. „Eheei, boală grea!”, a răspuns el.