Bogdan Teodorescu – despărțirea de o minte limpede într-o țară tot mai confuză

A murit Bogdan Teodorescu.

Nu doar un profesor distins de marketing politic. Nu doar un analist rafinat, un scriitor valoros sau un expert ascultat de toți cei care înțelegeau cât de complicată e lumea în care trăim. A murit un prieten, un om generos, un însoțitor de drum rar, cum numai începuturile adevărate pot produce.

Ne-am format împreună ca jurnaliști, în anii cei mai fierbinți ai României de după Revoluție. Era perioada aceea a libertății explozive, a ziarelor care miroseau a tipar crud și a ideilor care încă nu fuseseră confiscate. Scriam sub îndrumarea unui alt nume mare, Max Bănuș, la Trustul de presă „Tinerama” – locul unde ne-am învățat nu doar meseria, ci și destinul.

12:09, 08.04.2025 • ACTUALITATE

Analistul politic Bogdan Teodorescu a murit la vârsta de 61 de ani

Bogdan avea darul rar de a citi în realitatea politică nu doar faptele, ci și mecanismele invizibile. Înțelegea dintr-o privire cum se mișcă păpușile, cine trage sforile și, mai ales, de ce. Îi era clar ce urma, pentru că nu se lăsa păcălit nici de formă, nici de zgomot. O minte limpede într-o țară tot mai confuză.

Am trăit alături de el anii tumultuoși ai campaniilor electorale, în culisele speranței, dar și în băile reci ale dezamăgirii. Am fost împreună în 1996, la victoria lui Emil Constantinescu, când părea că democrația își găsește în sfârșit un trup. Și am rămas împreună și când trupul acela a fost rănit, lovit, compromis.

Bogdan nu s-a retras niciodată din luptă. Dar nici nu s-a compromis. A rămas fidel gândirii lucide, analizei profunde, refuzului categoric al vulgarității. Când alții au renunțat la nuanță, el a insistat să explice, să traducă, să argumenteze. Când alții au urlat, el a tăcut și a scris.

Scrisul i-a fost refugiu, dar și armă. Romanele lui nu sunt doar literatură, ci și radiografii morale ale unei societăți în permanent dezechilibru. Avea curajul de a-și asuma teme grele și delicate. Nu pentru glorie, ci pentru că știa cât de important e să spui lucrurilor pe nume – chiar și când nimeni nu mai pare dispus să asculte.

Pentru mine, Bogdan a fost mai mult decât un coleg, mai mult decât un tovarăș de profesie. A fost omul de încredere într-o lume a înșelărilor, complicele intelectual cu care am traversat tranziția, martorul lucid al unei Românii mereu la intersecție.

Îmi va lipsi sfatul lui sau ironia lui tăcută. Îmi va lipsi claritatea cu care putea pune degetul pe rana pe care nimeni nu voia s-o recunoască. Îmi va lipsi felul în care spunea adevăruri incomode fără să le strige, dar fără să le dilueze.

Bogdan Teodorescu a fost unul dintre acei puțini oameni care nu doar că au înțeles „jocul” politic, dar și-au păstrat sufletul întreg după ce l-au privit îndeajuns de aproape. Și pentru asta, îl plâng astăzi cu o durere sinceră, adâncă, amară.

A murit un gânditor, un constructor de conștiințe, un partener de idei și de viață. Dar nu se pierde ceea ce a însemnat. Nu se pierde felul în care ne-a ajutat să înțelegem lumea. Nu se pierde prietenia pe care mi-a dăruit-o, într-o vreme în care totul părea posibil și imposibil deopotrivă.

Dumnezeu să-l odihnească. Și să ne dea, celor rămași, puțin din claritatea lui. E tot mai nevoie.

„Nu, morții nu se plictisesc

ei te așteaptă să-i ajungi, departe

și, așteptând, ei răsfoiesc o carte

cu frunze veșnic ude/ și zâmbesc.”