Bravo, bravo, colegi!

Bravo! Bravo, colegi din presa românească! Bravo! Sunt mândră de voi! Aşa, fix aşa, se face, meseria asta! Fără urmă de dubiu! Vorbiţi, prezentaţi, lăudaţi numa’… despre vedete, numa’ vedetele!

Ah! Divele! Divuţele! Starurile! VIP-urile! Doamne, Domnicule, pune-mi frână la deşte – măcar pe-aia de mână trage-o cu sfânta-Ţi putere şi determinare! – ca să stau frumos, elegant, cât de cât, în băncuţa mea! Şi mă iartă pe mine, păcătoasa, şi nu mă duce în ispită să zic mai mult şi mai rău, să zic ce şi cum îmi vine să zic!

Căci, desigur, n-ar trebui să zic! Că tot în van mă strofoc icişa cu cuvintele! Câinii hămăie, ham, ham, caravana, pe sistemul trec ţiganii, trec, da, trece! Şi merge mai departe. Da’, nu! Că nu cârcotesc. Sunt lângă voi.

Bravo! Bravo, colegi! Toate paraşutele, toţi cocalarii, toate scursurile, toţi analfabeţii, toată fauna ţărişoarei sunt motiv de mândrie pentru naţiune şi, desigur, exemplu numa’ bun de urmat de adolescenţii noştri de 14, 15 ani, şi-aşa debusolaţi de viaţă! Aşa, mişto, colegi din presă, faceţi din ei numai curve şi tiriplici!

Bravo! Mişto, mişto de tot cum vă luaţi banii pentru pâinea cea de toate zilele! A, nu! Categoric, nu! Să nu vorbiţi, mama şi mămiţica lor, despre cărţi! De-astea de citit, de destupă, zic unii mai deştepţi ca mine, devlele seci. Dar-ar dracii să dea! Păi, ce sunt cărţile astea? Normal, nu sunt bune de nimic!

Astea, dă-le-n mămiţică-sa, au râie, păduchi, holeră, TBC, purici! Faci acnee de la ele. Şi anexită. Auz că şi tahicardie. Fibrilaţii nu mai zic! Ah, da, da, cresc şi colesterolul, astea. Cre’ că şi scurtă la mână, parol, faci de la ele. Că cărţile, unele, ale naibii, este ele ca neşte cărămizi! (Am scris aşa, cu traducere, ca să-nţeleagă şi VIP-urile alea pe care le promovaţi).

Nu s-au mai oprit şi cretinii ăia care-au scris! Nici apă n-au băut. Nici la sfânta masă, ca ăia care au pierdut vacile, nu s-au aşezat! Au stat numa’ cu ochii în hârţogărie de-asta. Urât, urât din partea lor! A, şi cărţile astea mai ascund şi praf, acarieni, râme, gândaci, şopârle, vipere, otravă. Te pomeneşti şi cu junghi la lingurică din cauza lor, pentru că sunt date dracu’… Sunt periculoase, ce mai…

Cum naiba să vorbiţi despre ele? Ah, şi câte şi mai câte dau, provoacă, stârnesc cărţile astea! E rele, proaste, nebune, fără noimă, fără folos, dă-le dracu’! Bravo! E de-nţeles, parol, cum vă feriţi de orice altceva care nu înseamnă vedete. Bravo! Ce-i al vostru, e-al vostru!

Mi-e şi milă, parol, de colegii noştri din Italia cum riscă ei, domn’le, cum îşi periclitează viaţa şi sănătatea ca să prezinte nişte cărţi, cum intră, aşa, cu mâinile goale, pe frontul ăsta minat al cuvântului scris! Merită spor de periculozitate. De ore suplimentare. De meserie cu risc maximum.

Colegii de presă care prestează, c-aşa vru Pronia, în Italia, ies la înaintare cu pieptul deschis să scrie, să spună, să arate lumii o carte! Fără Dumnezeu şi ăştia! Fără să respecte deontologia! Fără să ia în calcul că pierd cititori, telespectatori, bani, foloase, pe mă-sa şi pe tac-său!

Da, „şurubăresc” din vorbe o carte. Întâmplător – de parcă există întâmplare! – a subsemnatei. Precum în cer pentru ei! Iar pentru voi… Pentru voi, bravo! Bravo, colegi din presa din România! Aşa se face! Sunt mândră că sunt colegă – de-o puzderie de ani! – cu voi!

Bravo! Până la urmă, normal, treaba presei e să ia, în fel și chip, banul. Care vine cel mai mult când prezintă circ ieftin și bălăcăreală maximă. Despre cărți, na, să vorbească ăia la școală și, dacă îi ține pe vreunii dintre părinți, să zică și ei acasă. În rest, Dumnezeu cu mila…