Bulversanta cinste a românului mic. Scurtă incursiune în comportamentul unui popor sărăcit de un stat feudal

Ianuarie, dimineață, ies să-mi iau o cafea. Încă adormit, văd o femeie făcându-mi semne. E femeia de serviciu de la blocul vecin, îmi spune, și mă roagă să o ajut. Sigur, doamnă, despre ce e vorba? Îmi zice că a găsit un portofel și îi e frică să pună mâna pe el. Frică?, mă mir. De ce doamnă, mușcă? Nu, domnule, spune ea. Da’ dacă zice lumea că am furat?

Înțeleg problema și, cum mie nu mi-e frică, pun mâna pe portofel. Bani, dacă erau înăuntru, sunt duși de ceva vreme, dar nu pot să plec de la prezumția asta. Nu face bine. Probabil n-au fost de când și-a pierdut omul portofelul. Găsesc în schimb buletinul omului, permisul de conducere și trei carduri. Date suficiente. Numa’ să nu vrei și nu-l găsești.

Zic, bine doamnă, mulțumesc. Mă ocup. Pleacă femeia, mulțumită, dar cum am treabă și nu pot să merg pe loc la cea mai apropiată secție de poliție și mi-e și nu știu cum să plec cu portofelul acasă, nu știu ce să fac. Intru în primul Profi, văd vânzătorul, zic, moșule, uite-așa, așa, așa, ține și tu portofelul ăsta că am treabă câteva ore și dup-aia vin, îl iau și îl duc io la secție. Gata nene, așa facem.

Plec la treaba mea, zic, asta e, dispare ăla cu el, măcar l-am văzut cum arată, mă-ntorc și fac scandal la Profi. Da’, zic, iar nu e bine să plec de la prezumția de vinovăție. Nu-l fură. Cum să-l fure? De ce l-ar fura? Asta e numa gândirea mea de român bolnav, nu e bine să pleci de la asemenea presupoziții.

Plec, deci, în treaba mea, o vreme uit ce se întâmplase. Termin ce aveam de făcut, îmi aduc brusc aminte de pățanie, zic, hai tată să mă duc repede la Profi să iau portofelul, că închid ăia magazinul. Zis și făcut. Mă-ntorc la Profi, într-o primă fază mă trec apele, că la casă e alt vânzător. Zic, în sinea mea, bă, sper că nu… Aiurea. Doar se schimbaseră turele. Îi explic celuilalt vânzător despre ce e vorba, omul zice că știe, scoate portofelul dintr-un sertar și mi-l dă.

Excelent. Plec galop spre secție, pe drum zic, stai tată, să iau de undeva o sticlă de vin, îi dau polițistului, că așa e mișto, e totuși început de an, nu mă duc cu mâna goală, la mulți ani, alea alea. Zis și făcut. Intru pe ușa secției, predau portofelul, zic, domne, da’ îl găsiți pe omu ăsta?, că acuma sigur își caută actele, e nasol fără ele, trebuie să stea să și le refacă. Da domne, cum să nu, zice polițistul. Dumneata stai liniștit, ne ocupăm noi.

Zic, bine, domne, mulțumesc. Zic la mulți ani, scot sticla de vin, ăla sare ca ars. Zic ce faci domne, unde pleci. Nu pun io domne mâna pe așa ceva, eu nu iau atenții, alea alea, și până să închid gura căscată de mirare, omul și dispare.

Plec ușor bulversat. Adevăru e că și io prost. Cum să mă gândesc să-i dau unui polițist o sticlă de vin? Doar nu sunt în filmele lui Mungiu, sau Porumboiu. În același timp, meditez. Zic, bă, când au devenit oamenii așa cinstiți, de nici măcar o sticlă de vin nu poți să le dai? Și dacă oamenii ăștia mici sunt așa cinstiți, cum de ăia mari, care o freacă prin Parlamentul României, n-au absolut nicio jenă să bage mâna până la umăr în banii noștri? Ba, mai mult, se și laudă în gura mare că ne vor binele, dar până te-ntorci cu spatele dispar cu juma’ de buget în spate?

Nu mi-e clar. Cert e că undeva, pe la mijloc, între românii mici și ăia mari, între ăia care abia trăiesc de pe o zi pe alta și ăia care au cât pentru 5 generații, se produce o ruptură. Da’ o ruptură mare, nasoală de tot. Unde apare, deci, ruptura asta? Cum se explică?

Dar cum am nevoie să înțeleg tabloul general, că nu-mi găsesc liniștea, trebuie să vin cu ceva. Și mă gândesc așa: educația e încă subțire. Educația acestui popor, inclusiv – sau mai ales – cea financiară, e subțire rău, rău de tot. Iar asta pleacă de la o idee destul de simplă, conform căreia dacă oamenii din jurul tău au, sau dacă cât mai mulți dintre oamenii din jurul tău au, ție o să-ți meargă și mai bine. E un adevăr simplu, doar că pentru a-l descoperi trebuie să fi ieșit un pic din casă, eventual și din țară, de preferat înspre vest. Asta nu înțeleg oamenii ăia care ne conduc și de aici și halul în care suntem, de e posibil ca și astăzi, în 2024, să trăim cu disparități economice atât de mari, de ca și cum am fi un stat feudal.

A doua. Treizecișiceva de ani după Revoluție, deși pare mult, nu e mult. Nu suficient cât o pătură suficient de mare să fi adunat suficienți bani prin muncă cinstită, făcută eventual de niște oameni calificați pe treaba lor, încât să înțeleagă faptul că valoarea muncii cinstite și calificate trebuie răsplătită ca atare. Pentru că dacă lucrul ăsta s-ar fi întâmplat, n-am fi avut peste un milion de bugetari angajați Dumnezeu știe cum, n-am fi avut niște sporuri absolut colosale pentru mulți dintre ei, sporuri care n-au nicio legătură cu ce știu oamenii ăia să facă, și n-am fi avut nici una dintre cele mai mari impozitări a muncii din Uniunea Europeană.

Bine, și totuși, unde se rupe filmul dintre noi și ei? Păi cred că, în virtutea celor scrise mai sus, oamenii care ne conduc nefiind alții decât ăia care pleacă din acest popor unde educația financiară e slabă rău de tot și din rândurile căruia aproape nimeni nu ajunge pe criterii de performanță în aparatul administrativ, rezultatul e cel pe care îl vedem. Asta ca să nu mai spun că, probabil, odată intrați pe culoarele puterii, oamenii ăștia pierd orice legătură cu realitatea, motiv pentru care lipsa lor de pregătire, alături de incapacitatea de a înțelege că tuturor trebuie să le meargă bine, nu doar lor, devin și mai absurde decât sunt deja.

Bine, o să zici tu, și pe bună dreptate, dar dacă poporul ăsta e așa de puțin educat, cum spui, de ce nu fură portofelele de pe stradă? Bună observație. Băi, adevărul e că nu știu. Pur și simplu nu știu. Poate pentru că oamenii simpli sunt la fel peste tot? Cinstiți? De bun simț? Ok? Habar n-am. Pur și simplu mă depășește. Mă tot gândesc la poporul ăsta de atâta amar de vreme și nu descopăr ce îl ține în halul ăsta pe loc. Cum e posibil ca, deși are atât potențial, să fie călărit de niște jafuri ordinare, care pur și simplu nu au absolut nicio considerație pentru oamenii pe care îi conduc. Sau cum e posibil ca după atâta și atâta mizerie pe care a îndurat-o, să nu se ridice și să se scuture de leprele care pretind că îl guvernează.

Dar iată că în aceste zile, dintr-o zonă neașteptată, din moment ce societatea civilă a obosit definitiv, iată că o rază de speranță se întrezărește. Românii care nu fură portofele par că se trezesc și vor să schimbe ceva. Vor reuși oare ce nu s-a reușit în 1990? Vom afla.