Călătorie spre nicăieri: Iohannis – depresiv, înfrânt, uitat

Într-o dimineață mohorâtă de martie, România se trezește cu știrea că fostul președinte, Klaus Iohannis, s-a retras din viața publică, cufundat într-o izolare autoimpusă și bântuit de spectrul depresiei. O demisie precipitată, o ceremonie de rămas-bun grăbită și un gol imens lăsat în urma sa – atât în Palatul Cotroceni, cât și în inimile românilor.

Un deceniu de controverse și călătorii luxoase

Timp de zece ani și câteva luni, Klaus Iohannis a fost la cârma țării, însă mandatul său a fost marcat de controverse și acuzații de gestionare defectuoasă a resurselor statului. Administrația Prezidențială a fost adesea percepută ca o agenție de turism exclusivistă, cu zboruri externe care au costat peste 113 milioane de lei (22,6 milioane de euro) doar în perioada 2015-2025. Printre cele mai scumpe deplasări se numără:

Brazilia/Chile/Argentina (aprilie 2023): 7.519.680 lei

Japonia/Singapore: 7.010.705 lei

Kenya/Tanzania/Senegal (noiembrie 2023): 3.521.000 lei

Marea Britanie/SUA (septembrie 2022): 2.717.548 lei

Coreea de Sud (aprilie 2024): 2.529.000 lei

Aceste călătorii extravagante au fost criticate vehement de public și de mass-media, fiind considerate nepotrivite într-o perioadă de dificultăți economice pentru țară.

Izolarea și retragerea din viața publică

După încheierea mandatului, Iohannis s-a retras aproape complet din viața publică. Surse apropiate familiei au declarat că fostul președinte refuză ieșirile publice de teama reacțiilor ostile din partea cetățenilor. De asemenea, evită întâlnirile, apelurile telefonice și chiar deschiderea televizorului. Ieșirile necesare sunt făcute sub acoperirea întunericului și cu pază, iar participarea la slujbele religioase are loc în comunități restrânse, unde se simte protejat.

Decizii politice care au accentuat declinul

Situația fostului președinte a fost agravată de deciziile recente ale liderilor politici. Președintele interimar, Ilie Bolojan, a făcut publice cheltuielile exorbitante cu transportul aerian ale lui Iohannis, stârnind un val de indignare publică. Premierul Marcel Ciolacu a decis să îi aloce fostului președinte birouri într-o clădire degradată, în locul vilei luxoase de pe Bulevardul Aviatorilor, pe care Iohannis și-o pregătise pentru perioada post-mandat. Aceste măsuri au contribuit la deteriorarea stării psihice a fostului lider de la Cotroceni.

Un final melancolic pentru un lider căzut în dizgrație

Astfel, Klaus Iohannis, odinioară perceput ca un simbol al stabilității și al orientării pro-europene, se află acum într-o situație de izolare și suferință personală. Retragerea sa din viața publică și luptele interne reflectă complexitatea și provocările cu care se confruntă liderii după încheierea mandatelor, mai ales atunci când moștenirea lăsată este una controversată.

În timp ce România își caută drumul înainte, povestea fostului președinte servește ca un memento al responsabilităților și consecințelor care vin odată cu puterea.

Ce ar fi trebuit să fie Klaus Iohannis pentru România?

Un simbol al normalității. Al reformei. Al resetării statului român după epoca Băsescu, cu tot ce a însemnat ea: scandal, tabloidizare, polarizare.
A fost ales ca „ne-gălăgiosul”, ca opusul temperamental al predecesorului. Un om sobru, calculat, venit dintr-un oraș model, cu o carieră administrativă decentă și o imagine de profesor respectat.
Ar fi trebuit să fie președintele care să domolească vântul și să construiască poduri. Să aducă Europa mai aproape, nu doar prin geografie, ci și prin comportament instituțional.
Să protejeze statul de drept, nu doar în vorbe.
Să fie un gardian discret, dar vigilent.
Să nu aibă nevoie de cuvinte mari – pentru că faptele urmau să vorbească în locul lui.

Și ce a fost de fapt?

Un mare gol cu reverberații prezidențiale.
Un fel de „Liniște, se fură!” la scară înaltă.
A trădat exact ceea ce îl adusese în fruntea statului: promisiunea unei Românii normale.

În loc să fie un arbitru echidistant, a fost un partizan tăcut, apoi zgomotos, apoi – din nou – absent.
A reinventat binomul PNL-PSD și, implicit, conceptul (exploatat electoral copios) de ”stabilitate”.
Și-a exercitat funcția mai mult din avion decât din birou, într-o escapadă continuă, complet deconectată de realitatea țării.
A fost mut când trebuia să strige.
A fost pasiv când România era călcată în picioare.
A fost protector al celor care meritau să fie demascați.

De ce a eșuat?

Pentru că nu a înțeles niciodată cu adevărat România.
Pentru că a confundat discreția cu lipsa de asumare.
Pentru că a cultivat un soi de dispreț aristocratic față de mizeriile cotidiene ale acestei țări.
Pentru că și-a pierdut repede setul de valori inițiale, dacă le-a avut vreodată.
Și, în ultimă instanță, pentru că i-a lipsit voința.
Voința de a se pune în joc. De a risca. De a construi ceva durabil, chiar cu costul propriei popularități.

Concluzie?

Iohannis a fost o promisiune mare, într-o epocă în care România avea disperată nevoie de speranță.
Dar, în loc să fie constructorul unei noi etape politice, a ajuns să fie arhitectul indiferenței.
Iar asta doare mai tare decât o trădare fățișă. Pentru că o trădare e o alegere.
Iar Klaus Iohannis n-a ales nimic. A plutit.
Iar în politică, cine plutește… se scufundă.

Cu tot cu țara, uneori.